De ani de zile Romania este guvernata la televizor. Partidele si politicienii isi trimit mesaje la televizor. In studiourile de televizune incep marile razboaie, acolo sunt anuntate marile impacari.
In Romania ce nu e la televizor nu exista, asa ca politicienii sunt in stare sa riste orice, sa dea orice pentru a ajunge pe sticla.
Cazul Ridzi este o mostra cat se poate de elocventa a felului in care mirajul ecranului poate lua mintile. Investitia de aproape un million de euro facuta de Elena Udrea in relatia cu televiziunile nu face decat sa confirme, si ea, acest lucru. Iar acestea nu sunt decat cifrele si cazurile vizibile.
Cert este ca batalia pentru "sticla" este cea mai apriga, poate chiar singura, pe care o dau politicienii romani. Merita oare?
Batalia pe un public tot mai mic
Daca sfasiem mirajul cu aspreala seaca a cifrelor vom constata ca investitia si riscul sunt imense pentru numarul oamenilor la care ajunge imaginea. Sa luam, spre exemplu, Realitatea TV cu un rating mediu in jur de 1 punct. Asta inseamna sub un milion de telespectatori, din 18 milioane de romani cu drept de vot. La Antena 3 e cam aceeasi poveste, iar jurnalele de stiri cu ratinguri mult mai mari (4-6 puncte) la Protv si Antena1 contin foarte putine stiri politice tocmai pentru ca ele nu aduc audienta.
Din perspectiva cifrelor, goana aceasta dementa dupa aparitia pe sticla este doar o satisfacere a propriei vanitati. De fapt, publicul stirilor si talk-show-urilor politice este cam acelasi, alcatuit din oameni care deja au convingeri bine stabilite, la care se mai adauga cate un ratacit care nu intelege mare lucru si se uita ca la circ.
Si nu intelege omul nu pentru ca nu l-ar duce capul, ci pentru ca, in general, nu e nimic de inteles. Si aici ajungem la a doua mare problema a acestei nebunii.
Larm
