Vor trece mulţi ani până când românii vor avea din nou încredere în medicii şi profesorii lor. Au trecut 40 de ani de la aselenizare. Nu-mi amintesc pentru că aveam doar un an. După ce mi se povestea atunci când eram copil şi după cântecele propagandistice ale regimului comunist, astăzi ar fi trebuit să locuiesc pe Marte, dacă nu pe Saturn. Dar, până una alta, sunt foarte mulţumit de apartamentul din Lacul Tei şi nu m-aş muta pe Marte pentru nimic în lume.

Asta era cu mult timp în urmă. Fiind un reprezentant de seamă al învăţământului comunist privesc cu groază la ce se întâmplă cu educaţia în România. Cei doi piloni pe care se bazează o naţiune – sistemul de sănătate şi cel de educaţie – stau să se prăbuşească dacă nu sunt deja la pământ.

Ambele domenii sunt subfinanţate, iar din această cauză, în aceşti 20 de ani, nu s-au putut dezvolta. Atât şcolile, cât şi spitalele au rămas la nivelul anilor ’90. Greşeala fundamentală a regimului Iliescu este aceea de a perpetua conceptul comunist de învăţământ şi asistenţă medicală gratuite. O prostie care, astăzi, ne pune în pericol atât prezentul, cât şi viitorul ca indivizi şi ca naţiune.

În loc să contribuim şi noi alături de stat la susţinerea şcolilor şi a spitalelor, prin pasivitatea politicienilor şi a noastră am participat la prăbuşirea lor. Ce se întâmplă astăzi? Cei care au bani se tratează în străinătate. Cei care au bani învaţă în străinătate. Decizii responsabile ar fi ţinut aceşti bani în ţară. S-a ajuns în situaţia tâmpită în care un sfert din populaţia ţării nu are acces la educaţie şi la serviciile de sănătate gratuite. Iar acest sistem gratuit e de fapt unul plătit. Bolnavii plătesc medicii la negru, iar părinţii plătesc profesorii prin meditaţii şi fondul clasei, adică tot la negru.

Abia din acest an asistăm la o schimbare. Statul renunţă să mai finanţe