Înecată de zgomotul şi furia pe care le-a generat demisia Monicăi Iacob Ridzi, lansarea oficială a candidaturii lui Crin Antonescu la prezidenţiale a fost un eveniment ratat. Suportul tehnic inadecvat, cu o sală care fierbea în lipsa aerului condiţionat, izbucnirile vitriolice ale lui Emil Constantinescu, atenţia mediocră acordată de mass-media, sondajele de opinie apărute ulterior şi probleme interne ale PNL, evidenţiate de alcătuirea echipei de campanie, au jucat toate un rol în acest eşec. Niciunul dintre ele însă nu-i poate face mai mult rău candidatului liberal decât o analiză a discursului şi a programului său prezidenţial în măsura în care o serie de notiţe redactate neglijent poate fi numită cu adevărat program prezidenţial.
Să ne concentrăm aşadar asupra esenţei, nu asupra elementelor de prezentare şi să vedem ce profil de preşedinte ne promite domnul Antonescu. Vom avea din start o nedumerire: preşedintele PNL afirmă răspicat că epoca preşedintelui-jucător s-a terminat pentru că un astfel de preşedinte are o echipă, are oamenii lui. În schimb, declamă patetic liderul PNL: eu vreau nu să fiu jucător, ci să fiu un preşedinte al tuturor românilor care au o speranţă, care vor să tragă pe cineva la răspundere pentru viaţa lor şi pentru viitorul lor. Foarte bine, dar de ce nu poate un preşedinte jucător să fie al tuturor românilor? Pentru că are o echipă? Din păcate, discursul şi programul domnului Antonescu sunt pline de asemenea inconsecvenţe rezultate din beţia de cuvinte tipică acestui recent lider al PNL, care nu pare a fi capabil să distingă între vorbe şi cuvinte. De aceea, poate că, în loc de substanţă politică, nu găsim în programul domnului Antonescu decât un amestec inform de măsuri administrative concrete cu sloganuri cât se poate de generale.
Astfel, domnul Antonescu, deşi declară că nu este jucător, propune măsuri economice de
