Totul a început cu o miuţă nedemnă: echipa seniorilor şi-a ţinut de urât în compania juniorilor. Sormani şi Prati, de la Milan, echipa adulţilor, au dat patru goluri şi au plecat acasă cu ditamai Cupa Campionilor. Ajax a rămas, pedepsită, să exerseze suplimentar intrarea în rândul lumii şi accesul la maturitate. Nimeni nu bănuia că eşecul olandez era faza accidentală a celui mai avansat experiment cunoscut în fotbal.

Fotbalul pe care-l cunoaştem şi pe care îl confundăm, mulţumiţi, cu una dintre invenţiile prezentului s-a născut acum 40 de ani. Operaţia a fost un eşec aproape desăvârşit. AC Milan a zdrobit Ajax Amsterdam părinteşte, cu un profesionism de miliţian care bate măr disidenţi, dar le fereşte organele vitale. Pierino Prati şi Angelo Sormani s-au amuzat brutal, atunci, în mai 1969, cu tinerii aspiranţi idealişti olandezi. A fost 4-1, dar pacientul a supravieţuit. După doi ani, Ajax a reapărut în finală, a câştigat trei ediţii la rând şi a impus fotbalul pe care îl jucăm, într-un dialect sau altul, astăzi.

Ajax, prima echipă care a pornit de la convingerea că fotbalul e modificabil şi trebuie recalculat, a reuşit exact asta: să transforme o partidă de idealism extrem într-o ideologie de joc şi, apoi, într-o artă aplicată invincibilă. Ajax a izbutit o revoluţie, iar asta se întâmplă numai în două cazuri: în mintea bolnavă a adolescenţilor şi în societăţile de disciplină teologică totală. La sfârşitul anilor ’60, Olanda era o societate ultraconformă, iar Ajax un grup de adolescenţi radicali. Întâlnirea a produs o sinteză devastatoare: rigoarea lumii vechi olandeze a fost convertită la avangardism. Orice a devenit proiectabil. Nimeni n-a încercat să se mire, când noul antrenor al lui Ajax, Rijnus Michels, un autodidact care trăia din ore de educaţie fizică în şcolile de handicapaţi, a anunţat că va conduce cea mai bună echipă a lumii. Prima încerca