La 1 iulie, yahoo.com afişa numele Pinei Bausch pe locul 10 la categoria Cele mai populare căutări, o poziţie publică neobişnuită pentru una dintre cele mai mari figuri ale dansului contemporan, care, la acea dată, împărţea lista cu Michael Jackson şi Farrah Fawcett. Era evident că se întâmplase ceva.

Semăna cu chipurile pictate de Picasso în operele sale timpurii: faţa alungită, cu trăsăturile căzute. Degetele lungi erau veşnic ocupate cu câte o ţigară aprinsă, fie Camel, fie Lucky Strike. Purta negru.

Când erau întrebaţi cum e să lucrezi cu Pina Bausch, dansatorii din trupa ei de la Tanztheater Wuppertal răspundeau că mai degrabă lucrează pentru Pina Bausch: repetiţiile durau 12 ore pe zi, trei luni la rând pentru fiecare nou proiect. Nu era niciodată mulţumită, chiar dacă fiecare premieră era urmată de zeci de ridicări de cortină. Mereu era ceva ce putea fi făcut mai bine, îmbunătăţit. Dar toţi o divinizau, iar a te alătura trupei însemna a fi acceptat mai degrabă într-o sectă care se ocupa de traducerea sufletului uman din nimicurile vieţii de zi cu zi şi din dinamica bătăliei dintre sexe. Pina Bausch era limbajul pe care mulţi dansatori îl căutau, îl aşteptau. Aprecia calităţile fiecărui dansator în parte şi încerca să le pună în evidenţă, astfel încât spectacolele ei nu aveau solişti şi nici figuranţi. Pentru ea, toţi dansatorii erau importanţi datorită calităţilor individuale niciodată repetabile în celălalt. Graţie ei, dansatori de 60 de ani erau încă activi pe scenă.

Critica de specialitate i-a încadrat spectacolele ca fiind o serie de episoade în care acţiunea alternează cu dialogul într-o nuanţă suprarealistă, tema de bază fiind interacţiunea dintre feminin şi masculin. Decorurile spectacolelor erau elaborate, iar muzica eclectică. În realitate, nu exista niciun plan şi nici muzică la începutul unui nou proiect. De cele mai multe ori ur