Când am fost, pentru prima şi ultima oară, la Chişinău, am scris câteva rânduri în „Timpul”, unul dintre puţinele ziare independente şi nerusificate din Basarabia. Am dat peste ele recent şi întâmplător: „Pentru un evadat din Bucureştiul care mărşăluieşte haotic spre un capitalism crud, o călătorie în Republica Moldova are aerul unei scurte întoarceri în timp. (...) Văd oameni vorbind coerent în limbajul universal al noului secol, conectaţi la modernitate, jonglând cu naturaleţe printre «project management», toleranţă şi multiculturalism. Sunt puţini. Optimismul lor nu e contagios. Crivăţul estic a aşternut deznădejdea. Moldovenii sunt striviţi de sărăcie.
Când merg pe străzile din centrul Chişinăului, de departe, ca în romanele lui Orwell, fiecare bărbat seamănă cu un poliţist. Poartă toţi haine închise la culoare şi reci. Le caut privirile şi nu le întâlnesc. Moldovenii privesc în jos, apăsaţi de o povară invizibilă şi insuportabilă. (...) La doar câţiva kilometri de Chişinău, «viitorul de aur», aplaudat de gene raţii întregi de proletari, nu se mai zăreşte prin praful şoselelor pline de gropi. Gropi şi noroi. Satele par părăsite, de-abia mai poţi vedea moşnegi cât istoria, încre meniţi morome ţian în faţa porţilor sau trebăluind ca în Vechiul Testament. Aici locuiesc oameni care n-au mers niciodată mai departe de propriul cătun, cătun în care monumentul osta şului sovietic e la locul lui, în centru. (...) Tot ce pot să spun e că în Republica Moldova binele există. O spun definitiv şi decis, ca un taliban. Binele stă ghemuit în sufletele sincere de aici. Numai că binele nu învinge niciodată singur. E nevoie de muncă, de multă muncă. Şi Dumnezeu lucrează tot prin oameni”.
Sunt observaţiile cuiva care n-a petrecut decât o săptămână în Moldova. De atunci am citit constant presa de dincolo de Prut, încercând să desluşesc pâcla de i
