De câteva zile, presa a descoperit un mare secret: faptul că BNR a cheltuit o grămadă de bani pentru menţinerea cursului în ultimele nouă luni. S-a avansat şi o sumă: 4,5 miliarde de euro, care a fost apoi asociată cu tranşa FMI. Chestiunea este că toată această surpriză apare doar pentru că avem cu toţii memoria scurtă.
Tranşele Fondului au tocmai acest rol: de a ajuta păstrarea stabilităţii cursului, permiţând dezvoltarea altor mecanisme pentru activarea economiei. Problema care nu se pune, dar ar trebui, este dacă costul acestei stabilităţi este unul sustenabil sau nu cumva exagerat. Împrumutul cu Fondul a primit acordul public cvasiunanim după episodul atacului împotriva leului de la începutul lunii octombrie 2008. Până atunci, de la preşedinte la guvernator, împrumutul a fost văzut ca un semn de slăbiciune sau de incapacitate administrativă. Atacul a fost respins cu costuri inevitabile apoi, dar a urmat o perioadă de devalorizare şi, într-un context politic local agitat şi unul internaţional de criză financiară, leul a depăşit bariera de 4 lei pentru un euro la sfârşitul anului.
Apoi, într-o lună şi jumătate, a mai pierdut 15% într-o altă perioadă foarte grea pentru toate monedele emergente. Statele est-europene s-au confruntat atunci cu puternice presiuni pe curs, cauzate toate de acelaşi scenariu al băncilor vestice cu deficite de lichiditate şi care încercau să întoarcă acasă orice euro. Leul a scăpat chiar bine în acea perioadă, în timp ce zlotul pierdea 40%, iar forintul 30%. Cu siguranţă că leul a beneficiat de sprijinul Băncii Naţionale, dar şi de impactul logic şi psihologic al acordului cu FMI, care a transmis în piaţă ideea că la nivelul BNR vor exista resurse financiare care îi pot permite acţiuni directe sau indirecte de infuzie sau retragere de bani în piaţă, cum de altfel banca a şi făcut. Acea perioadă a pus presiune pe rezerva va
