Din când în când, miniştrii noştri se poartă normal. Din când în când, miniştrii noştri se poartă normal. Dar în clipa următoare, se izbesc de solidaritatea impură a derbedeilor de toate culorile şi de toate calibrele. Un caz tipic este scandalul „universităţii Spiru Haret“. Orice om cu capul pe umeri se cruceşte când constată amploarea neruşinată (şi lucrativă) a acestei întreprinderi. Cum a fost posibilă? Cum a putut funcţiona atâta amar de vreme?
Să recapitulăm: pentru ca această şmecherie naţională de proporţii să apară, a fost nevoie, mai întâi, de un personaj ca Aurelian Bondrea, despre care am mai avut neplăcerea să scriu – inutil – şi cu alte prilejuri. Individul a avut toată viaţa îndemânarea de a transforma dezonoarea în sursă de venit.
A fost şef de cadre la Ministerul Învăţământului, cu mari aptitudini de politruc. A patronat falsificarea diplomelor de savant mondial ale Elenei Ceauşescu (o bună pregătire pentru falsificarea a zeci şi zeci de mii de diplome după 1991), a avut la îndemână, nu se ştie cum, fonduri suficiente pentru a întemeia un imperiu academic obez, cu mai mulţi studenţi decât zece Heidelberg-uri la un loc. Ca să zicem aşa, o lichea de vârf, un tâlhar de elită, ajuns vedetă.
Dar Bondrea singur nu era suficient. Mai era nevoie de tembelismul eficace al unor finanţatori occidentali care, în 1990, evitau să sprijine învăţământul de stat, controlat, chipurile, de „postcomunişti“ (ministru era, pe atunci, Mihai Şora!) şi investeau, principial, în cel particular, unde se aţinea „apoliticul“ Bondrea. Mai era nevoie şi de o armată de părinţi necăjiţi care, pentru mândria de a avea copii „cu diplomă“(chiar dacă subpregătiţi), au fost dispuşi să investească. Copiii înşişi, deştepţi cum sunt, au aflat repede că e mult mai uşor să te faci intelectual pe bani, decât să ai de-a face, mereu, cu „pedanţi profeso