După studii şi discuţii sporadice privind raportul dintre descentralizare şi centralizare în sistemul de sănătate, la sfârşitul deceniului al optulea al secolului trecut, începând intens din 1980, conceptul aplicat practic în ţările nordice încă de la începutul secolului XX se extinde în ţări ca Spania şi Italia, ulterior şi în Polonia, Rusia, ţările baltice. În tot cazul, fără a fi o directivă, „descentralizarea“ era o formulă pe care ţările „primului cerc“ al Uniunii Europene o sugerau, numeroase institute de specialitate realizând studii şi făcând din acest concept „piatra de temelie“ a strategiei de îmbunătăţire a sistemelor de sănătate.

Experienţa câştigată în decursul deceniilor ce au urmat a dat naştere unor studii şi evaluări care, de această dată şi bazate pe dovezi, constată că descentralizarea este numai un mecanism între altele, neputând rezolva toate problemele ridicate de necesităţile organizării, finanţării şi funcţionării unui sistem de sănătate. Astfel, începând cu 2000/2001, se constată o inversare a tendinţei, către recentralizare, prima mişcare fiind făcută chiar de ţările „din fruntea plutonului“, adică de statele nordice. Deja problema recentralizării unor aspecte a revenit şi în atenţia ţărilor larg descentralizate (Spania şi Italia), dar şi în Polonia, Slovacia, statele baltice şi Rusia.

O analiză a celor două concepte – centralizare/descentralizare – s-a realizat, în 2007, de către European Observatory on Health System and Policies, într-o amplă lucrare. Autorii din ţările care au participat la analiză şi la studiul evaluativ nu pledează pentru niciuna din noţiuni, diferenţele de organizare dintre sistemele de sănătate din Uniunea Europeană fiind semnificative. În principal, sistemul de sănătate este un subsistem în cadrul celui politic şi economico-social, care a determinat evoluţia organizării generale a unei ţăr