Paşii mei se pierde pe aleile parcului. Eu dau cu picioru-n frunze. Oamenii trece pe lângă mine. Eu sunt tristă. Mă aia o nostalgie şi d-aia. Doi porumbei. Da, e anotimpul lor, al porumbeilor. Bătrânul parc... ăăă... deci bătrânul parc este. Un sentiment tâmpit de superioritate mă face să simt că-mi cresc aripi. "Am visat că zbor/ E-atât de uşor". Fată, ce nebună şi superioară sunt!

M-am dus la Lazăr pentru că citisem cartea asta şi mi-am jurat în gând să. Ca s-ajungi la Lazăr trebuie să iei autobuzul sau troleibuzul sau maxi-taxi sau dacă vrei să mai schimbi, chiar şi metroul o staţie. Dohhh. Tocmai am comis o informaţie esenţială, pentru care ţin să mă felicit. Zic. La Lazăr s-a schimbat. Au schimbat băncile şi toaletele. Deci adică tot. Era la parter o toaletă pe care scria "Fuck you" cu creta. Fată, ce demenţial. Din amfiteatru s-a mai păstrat ce s-a mai păstrat.

JOBEN

La fel ca şi profesorul de pe coperta cărţii, pe care l-am prins şi io da' io nu l-am avut (l-au avut alţii, de la alte litere)... deci am uitat ce am vrut să zic... a!... la fel ca şi domnul profesor Băjenaru, sufăr de un soi de mini-idolatrie pentru parcul Cişmigiu. E parcul în care iarna sună cel mai frumos dintre toate parcurile. E parcul în care numai un elev de la Lazăr trebuia să facă potecuţă prin zăpadă dimineaţa, la prima oră. E parcul joggerilor şi al şahiştilor.

De exemplu, dacă Herăstrăul, ştie orişicine, e parcul curvelor de lux şi al teraselor ilegale, Cişmigiul şi-a păstrat reputaţia de om serios, cu joben şi d-ăla, cum îi zice, baston d-ăla. E parcul cu cele mai multe frunze uscate şi roşii la sfârşitul lui octombrie, în care plouă cel mai frumos. Fată, ce romantic e parcul Cişmigiu.

E parcul bulangiilor obsedaţi sexual care se autostimulează la o distanţă apreciabilă de un cuplu de îndrăgostiţi care se pupă. Cu cealaltă mân