Peste vreo trei ani mi-a venit din nou rândul la o hoinăreală peste hotare. De această dată destinaţia era un oraş, nu o ţară. Operator de imagine era de această dată Tibi Vătăşescu, unul dintre cei mai buni meseriaşi ai Televiziunii Române. Şi dintre cei mai simpatici, aş adăuga.
Fireşte, deplasarea s-a făcut tot cu trenul. Cu vagonul de dormit, întrucât călătoria dura în jur de 20 de ore. Nu atât din cauza distanţei, respectabilă în sine, cât din cauza orelor scurse imediat după trecerea graniţei pentru schimbarea roţilor vagoanelor, deoarece, din motive de ordin militar, ecartamentul liniilor ferate sovietice era diferit de cel al restului continentului. Asta era o piedică majoră pusă în caz de război eventualilor invadatori în ceea ce privea transportul logisticii. Frica păzeşte bostănăria...
Cuşeta noastră era burduşită cu tot felul de borfărie destinată vânzării, piesele de rezistenţă fiind, atât în cazul meu, cât şi al lui Tibi, două cojoace mioritice. Al meu era unul alb cu motive geometrice negre făcut de un cojocar din părţile Muscelului. Tibi era mai moţat, având un "Alain Delon". Marfa s-a evaporat în mai puţin de două zile, rămânând doar cu ţoalele de pe noi, care şi ele ar fi dispărut imediat dacă am fi avut şi altceva de îmbrăcat.
Cu rublele primite ca diurnă şi mai ales cu recolta pecuniară rezultată din comercializarea la negru a borfăriei ne umplusem de bani. Ţelul nostru era să ne pricopsim cu lucruri electrotehnice, capitol la care sovieticii stăteau mult mai bine decât noi. Drept pentru care ne-am cumpărat fiecare câte un faimos aspirator Buran, iar eu şi un magnetofon stereofonic, ca şi multe alte asemenea scule.
Tranzacţiile cu clienţii s-au făcut în camerele noastre de hotel, unde bişniţarii locali aveau acces nestânjenit, cu toată paza aproape militarizată. Pe lâng
