Criticul de film Magda Mihăilescu povesteşte geneza cărţii ei, „François Truffaut, bărbatul care iubea filmele“ - portretul unui artist care a înnoit radical limbajul cinematografic. „Este cea mai bună carte de cinema scrisă vreodată în limba română“, spune o autoritate în materie, Alex. Leo Şerban. Într-adevăr, dacă o citeşti, realizezi că nu sunt simple cuvinte de complezenţă. Orice iubitor de frumos are un model, un reper artistic la care se raportează iarăşi şi iarăşi, „o mare iubire“, cum i se spune adesea. „Marea iubire“ a dvs. a fost cineastul căruia i-aţi închinat o carte şi care aparţine strălucitei constelaţii numite Nouvelle Vague. În ce împrejurări s-a născut această pasiune de-o viaţă?

Acum să nu credeţi că sunt o monomaniacă. Nu am o singură iubire cinematografică.  Sunt mulţi cei pe care i-am „înşelat“: Fellini, Wajda, Renoir, Bergman, Woody Allen, Hitchcock, Mihalkov, dar şi mai noi, Lars von Trier, Victor Erice... Ce-i drept, cu excepţia lui Wajda, din a cărui operă îmi extrăsesem, cândva, subiectul unei teze de doctorat („Drama opţiunii intelectuale“) ce mi-a fost respins (de atunci m-am lecuit), nu m-am gândit să consacru niciunuia o carte.

În general, mă încumet greu, gestul acesta mă sperie, mă gândesc la cărţile dragi mie, la ideea de carte şi mă retrag în cochilia mea. O cochilie aşezată în văzul lumii, căci, aşa cum bine ştiţi, mai toată viaţa am lucrat la un cotidian sau la un săptămânal. Cu Truffaut a fost, însă, altceva. Într-un fel, e „tema mea secretă“, cum spunea un critic literar. Sunt un critic venit din fervoarea cinefilică de la începutul anilor ’60, format în spiritul culturii franceze, când ne-am contaminat şi noi, la o anumită distanţă, de moştenirea lăsată de foştii critici de la „Cahiers du Cinéma“, liderii Noului Val.

Cinefilia noastră era fatalmente dezordonată, vedeam ce apuca să in