O consistentă şi elegantă antologie din lirica lui Nichita Stănescu, intitulată „Necuvintele” şi apărută în noua serie a colecţiei BPT, îmi dă ocazia să închei rezumativ o relectură (de un an şi mai bine) a creaţiei acestui poet singular.

Cum l-aş explica în cinci minute, unui auditoriu interesat, pe cel mai important poet român postbelic? În felul următor.

Pentru autorul „Necuvintelor” şi, în orbita lui, pentru toţi cititorii săi, lumea poeziei e despărţită net şi înalt de realitatea socială şi de istoria în care, nolens-volens, a fost edificată. De aceea, compromisurile politice şi textele aliniate ale autorului „şaizecist” ustură mai tare decât cele similare ale scriitorilor de angajament declarat. Nimic nu pare mai străin de spiritul poeziei lui Nichita Stănescu decât o asumare declamativă a aderenţelor la societatea socialistă „multilateral dezvoltată”. Căci poetul sparge normele, clişeele, lozincile vehiculate într-o anumită epocă, ieşind din toate tiparele şi forţând gândirea comună la salturi şi spirale speculative.

Eul profund al acestei poezii majore nu e însă unul abisal (ca în marile romane ale colegului de generaţie Nicolae Breban), ci ascensional. Eul se rupe de sine şi de orice constrângere, limitare, condiţionare, ajungând să integreze universul sensibil, ridicându-l la o treaptă care poate nu există. Sau care există, dar nu poate fi imaginată. Sau care, totuşi, poate fi imaginată, dar numai în felul celui ce a scris „11 elegii”...

Acţiunile fizice capătă, în lirica lui Nichita Stănescu, o rar întâlnită nobleţe. Orice gest are, pe lângă simbolistica spre care se deschide, ceva imperial. Când iubeşte, protagonistul este poet şi poetul e propriul său personaj, supraînălţat de viziunea unui sentiment.

Proiectat cu răsfăţuri imagistice, dar contemplat într-o dispoziţie melancolică, profilul fem