Doctorul Viorel Pătraşcu, medic primar dermatolog la Piteşti, repartizat, după terminarea facultăţii, la Filipeni, în judeţul Bacău, a consemnat parte din experienţele proprii într-o serie de caiete. După 30 de ani, însemnările au fost adunate într-o carte: Jurnal de la Filipeni, tipărită la Editura Paralela 45. Reacţiile pozitive ale colegilor medici şi ale medicilor scriitori semnalau un „culoar“ cunoscut, dar, curios, foarte rar exploatat. Referitor la acest volum, scriitorul-medic C. D. Zeletin, preşedintele Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România, observa, subtil, contrariat: „M-a cuprins repede un simţământ de ciudă că identitatea moldavă a acelui sat de răzeşi nu ieşea cu nimic în întâmpinarea tânărului medic valah, care citea pe rupte în timpul liber, nedumerit între excelenta lui pregătire profesională şi cerinţele anamorfotice ale unei lumi mai mult viscerale… Reculul indus de comunism nu se manifesta prin nici un semn şi căderea părea de când lumea.“

Şi după prima lectură a cărţii Jurnal de la Filipeni, şi mai târziu, când am recitit cartea, au revenit aceleaşi întrebări obsedante, sâcâitoare: „Cum se poate să trăieşti câţiva ani alături de oamenii unui sat, să notezi zilnic impresii şi observaţii, să descrii întâmplări prin care ai trecut şi nimic din ceea ce ar putea să contureze datele fundamentale ale unei lumi să nu răzbată dincolo de cuvinte?!“ În jurul acestor întrebări s-au desfăşurat, cu acordul autorului, mai multe convorbiri. Căutam să descifrez adevărul – sau adevărurile – din confesiunea doctorului Viorel Pătraşcu. Jurnalul ascundea cititorilor identitatea unei lumi pe care şi eu o cunoşteam. Aşa a început demersul de faţă. Considerând cartea oferită cititorilor şi colegilor medici o invitaţie la o incursiune în cealaltă Românie, anacronică după unii, profundă şi tulburătoare din perspectiva altora, m-a ispitit