Primul semn a fost durerea de spate. Apoi au început arsurile în talpă. Doi ani a bătut la uşile medicilor, căutând leac. De trei ori a fost operată. Despre boală, nu ştie aproape nimic. „Nu trebuie să cunoaşteţi chiar tot“, şi-au justificat doctorii intervenţiile. „Acum, nu mai vrea nimeni să accepte cazul. Soluţia este o clinică din Germania, însă pentru operaţie am nevoie de 14.000 de euro“, spune Alexandra.

Sunt doi ani de când medicii la care ajunge îi transmit doar frânturi de informaţii. Tot ce ştie despre chistul arahnoidian a adunat din rezultatele RMN-urilor repetate, căutările pe internet şi discuţiile cu terţi.

„N-a vrut nici unul dintre medicii care au operat-o - în Craiova şi în Bucureşti - să ne dea detalii. Ştim că este o malformaţie congenitală. Unul dintre doctorii de la Budimex, unde i-am făcut un RMN, ne-a spus că nu se moare din aceste chisturi. Dar se rămâne paralizat. S-a intervenit însă prost de la început şi cazul este mult prea grav să-şi asume cineva responsabilitatea unei noi intervenţii“, povesteşte mama Alexandrei, Dana Cilianu.

Prima operaţie

Zâmbeşte plăcut, uşor aplecată, cu braţele apropiate, aşezate unul peste celălalt. Ochii albaştri, cu gene întoarse, rimelate, râd spre cameră. Peste câteva zile, Alexandra împlineşte 19 ani. A slăbit mult în ultimul timp, se supără mai des, nu mai are răbdare. Fata din fotografie nu mai seamănă cu cea care stă acum pe marginea patului. Ştie şi ea despre boală cât ştiu şi părinţii. „În 2007, iarna, înainte de sărbători, am alunecat pe gheaţă şi am căzut. Atunci a început. Mă duruse spatele şi înainte, dar nu atât de rău. Oricum, nu dădusem importanţă. În ianuarie, am început să fac recuperare, gimnastică medicală şi fizioterapie. Plus medicamente la greu“, îşi aminteşte fata. Stă pe marginea patului, cu un picior sub ea şi rezemată într-o mână. Tatăl său