La doi ani de la revolta din Braşov, 61 de muncitori implicaţi în evenimente se aflau cu domiciliu obligatoriu, la sute de kilometri de casele lor. La Huşi, Craiova, Brăila, Alexandria, Piatra Neamţ, Miercurea Ciuc, Slobozia, Filiaşi, Pogoanele şi în alte colţuri ale ţării, braşovenii aşteptau prescrierea pedepselor. Nici măcar la aniversarea celor 70 de "primăveri" ale "Tovarăşului", în ianuarie 1988, n-au fost amnistiaţi. "Nu mai vedeţi voi Braşovul", le spuneau şi miliţienii ce-i aveau în supraveghere.
Data de 15 noiembrie 1987 ar fi rămas în istoria Braşovului drept o banală zi de alegeri, cu defilări ale "oamenilor muncii" şi voturi în unanimitate. Indignaţi din cauza înjumătăţirii salariilor, pe motiv de nerealizare a normelor, lucrătorii Secţiei 440 de la Întreprinderea Autocamioane au aprins scânteia revoltei. Ignoraţi de conducerea uzinei şi de autorităţile locale, muncitorii au protestat la sediul Comitetului Judeţean de Partid. După devastarea clădirii, vâlvătaia revoltei s-a stins la fel de repede cum se aprinsese. Pentru cei ce se "remarcaseră" în timpul evenimentelor începea însă calvarul.
61 DE PERSOANE PEDEPSITE
Din miile de participanţi la marşul de protest de pe străzile oraşului de la poalele Tâmpei, 61 au pătimit cu vârf şi îndesat. Identificaţi pe baza fotografiilor şi a turnătoriilor informatorilor, acuzaţii au fost anchetaţi dur, zile în şir, la Braşov şi Bucureşti. După două săptămâni, au fost trimişi în judecată (dosarul penal nr. 2926/ 1987) în baza articolului 321, alin. 2 Cod penal, pentru infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea gravă a ordinii publice.
Procesul s-a judecat la "locul faptei", chiar în incinta întreprinderii. "Ne-au spus cum să ne aşezăm, îşi aminteşte Aurel Buceanu. După aia am constatat că eram aşezaţi în funcţie de pedepsele pe care le primisem. În râ
