Există viaţă dincolo de dictatura mediocrităţii şi de iureşul ştirilor. Se poate trăi şi fără sunetul asurzitor de caval al politicii dîmboviţene. Munca pare mai eficientă acolo unde liderul nu conduce cu claxonul sau cu girofarul. La serviciu, în pauza de cafea, nu se discută despre Carla Bruni sau despre ce a mai zis Sárközy la televizor. Nici cu bîrfele de cancan nu se pierde vremea. Oamenii sînt mai împăcaţi cu sine şi dacă nu ştiu ce peripeţii erotice a mai avut Madonna sau ce eurogol a mai dat Ronaldinho. Mondenul nu organizează agenda zilnică a cetăţii. Banalul nu trece de fortăreţe. Pe metereze stă veghea la pîndă, ca nu cumva boala civilizaţiei, stresul, să invadeze spaţiul vital. Ofertei de balamuc a neobarbarilor veniţi în UE i se contrapun anticorpii unui organism social întărit de profunzimea istoriei. Sigur, v-aţi prins, e vorba de Franţa proaspătă în bătrîneţea ei, rămasă neocupată de McDonaldizare şi de explozia catodică. Lucrînd cu o echipă româno-germano-franceză într-un proiect de radio pentru tinerii jurnalişti, în Saint Julien Molin Mollete, un orăşel din mijlocul regiunii franceze Rhône-Alpes, am cunoscut oameni mult mai fericiţi în simplitatea vieţii lor decît agresorii impertinenţi ce ne fac existenţa un calvar, la Bucureşti. Zi de zi, ceas de ceas. La ore de vîrf şi de maximă audienţă. Luis Perego, directorul postului de radio D’ici, e calm şi împăcat cu viaţa. A fugit împreună cu soţia din Lyon, unde lucra tot în audiovizual. Autorităţile din Saint Julien Molin Mollete, un fost oraş industrial, i-au concesionat clădirea unei şcoli pentru a organiza un radio local. Ţesătoriile s-au închis după invazia mărcilor chinezeşti, astfel încît zona părea părăsită. Pentru a alunga sumbrul şi mirosul de rugină, Primăria a sprijinit orice iniţiativă artistică. Astfel, aici au ajuns artişti, scriitori, muzicieni, care au pictat o altă faţă a realit