Deloc întîmplător, stagiunea s-a încheiat sub semnul comemorării iluştrilor compozitori onoraţi anul acesta în întreaga lume, în prim-plan aflîndu-se opus-urile de Händel şi Haydn. Spre încîntarea melomanilor, sub cupola Ateneului a răsunat monumentalul oratoriu Creaţiunea de Haydn, excelent interpretat de orchestra şi corul Filarmonicii, care a colaborat cu solişti din generaţii diferite. Şi de această dată, s-a remarcat tenorul Călin Brătescu, care a evoluat alături de basul George Crăsnaru şi de soprana Bianca Manoleanu, care a revenit după multă vreme la „vocal-simfonice“. La pupitru s-a aflat însă cunoscutul pianist Justus Franz, care a abordat un teritoriu ce-i este vizibil străin, bătînd măsura cu precizie, şansa sa fiind profesionalismul ansamblului care a reuşit să rămînă omogen, cîntînd realmente frumos, fără decalaje sau dezechilibre reuşind să pună în valoare cu expresivitate pagini cuceritoare. Am aplaudat, chiar şi fără contribuţia efectivă a dirijorului, o versiune interpretativă demnă de laudă (corul pregătit de Iosif Ion Prunner). Händel a fost prezent în concerte camerale. Palatul Brîncovenesc de la Mogoşoaia a găzduit un nou program din cadrul integralei sonatelor pentru flaut şi pian, în tălmăcirea apreciatului Ion Bogdan Ştefănescu, ale cărui date artistice încîntă de fiecare dată prin eleganţă, cunoaştere stilistică şi performanţă tehnică. Partenerul acestuia a fost Horia Maxim, un pianist pe care l-am descoperit cu deosebită plăcere. Tuşeul adecvat muzicii baroce, supleţea şi fineţea frazei şi maniera de colaborare cu instrumentul solist au constituit pentru mine o adevărată revelaţie. Într-o ambianţă primitoare, un public numeros a ascultat ultimele 5 sonate händeliene, prefaţate de cuvîntul rostit de Sebastian Crăciun, redactor Radio, realizatorul stagiunii din complexul „de epocă“ – o locaţie plină de farmec care, deşi nu lipsesc nici