Pentru oricine a devenit dependent de lectură, o vacanţă nu e o simplă vacanţă, ci o vacanţă livrescă. În bagajul călătorului – îmi place mai mult acest cuvînt cu iz de vechime decît banalul substantiv „turist“ –, cartea nu e mai puţin importantă decît trusa de prim ajutor. Şi, aş îndrăzni să zic, are o la fel de mare importanţă ca biletul de autocar sau de avion. Cartea e vehiculul vehiculelor, cine o poartă cu sine în peregrinările sale călătoreşte mai cu folos. Acum aproape două sute de ani, plecat să descopere Occidentul, Constantin Radovici din Goleşti ducea, simbolic, în faldurile hainelor sale orientale, toate lecturile (fie şi de popularizare) care l-au pregătit pentru această călătorie. Vagabondînd prin lumea largă, în căutare de aventură, de experienţe inedite, Panait Istrati cară după sine o ladă cu cărţi – între care cîteva volume de Shakespeare. Personajul lui Holban, Sandu, cel din romanul Ioana, (re)citeşte în timpul şederii sale la Cavarna un volum din À la recherche du temps perdu. Un erou al lui Radu Tudoran, Anton Lupan, căpitanul goeletei „Speranţa“, nu se poate despărţi, oriunde ar merge, de jurnalul călătoriei lui Darwin în Ţara de Foc. În vacanţele petrecute pe la mănăstirile din Moldova, Mihail Sadoveanu, „conu’ Mihai“, citeşte în tihnă file din proza rusă; la casa-i „ţărănească“ din Valea Mare, Liviu Rebreanu se delectează cu proză americană. În momentele de relache, Mihail Ralea se amuză cu romane poliţiste. Mai sobră, Mariana Şora reflectează – pe la începutul anilor ’40, într-o vacanţă prelungită petrecută în Langrune – asupra unor pagini din jurnalul lui André Gide. La Sinaia, la Casa Scriitorilor, Nina Cassian îl descoperă, prin anii ’50, pe Dostoievski... Citim de plăcere literatură română? În clipa cînd scriu aceste rînduri mă gîndesc că teribil mi-ar plăcea să citesc o carte despre vacanţele scriitorilor şi, deopotrivă, ale per