Dupa o discutie cu o colega de la Banater Zeitung, despre limbi care mor, despre trecut, cel despre care vreau sa scriu este Karl Franz Szelhegyi-Windberger, fotograf si om de condei care si-a legat numele de publicatii maghiare si germane din Banat. A facut-o prin intermediul fotografiilor sale, cu care se joaca de 77 de ani, si prin articolele pe care le-a semnat. Si, poate chiar mai presus de lucrurile acestea, Herr Windberger a mai facut ceva, si anume a scris articole de ziar in graiul germanilor resiteni, care nu vorbesc germana literara, nu vorbesc nici svabeasca, ci au dialectul lor, care aduce aminte de Stiria de unde au venit stramosii lor. Au mai existat carti scrise in acest dialect, dar foarte putine. Insa articole de ziar, macar pentru ultimele decenii, au fost doar cele ale lui Herr Windberger - iar acum nu mai sunt deloc.
Tacerea a venit
Ma voi intalni cu ziaristul unei cauze pierdute. Atunci cand Armata Marina a Frantei a incetat sa mai uziteze codul Morse, in 1997, ultimul mesaj transmis a fost acesta: "Catre toata lumea. Asta este ultimul nostru strigat inainte de tacerea eterna". Nu stiu daca ultimul articol semnat de Herr Windberger in pagina "Pipatsch" a ziarului Banater Zeitung a avut atasat, intr-o bucatica a rubricii sale de 3.500 de semne, un apel asemanator, care sa spuna ca specifica tacerea eterna, am uitat sa intreb. Dar cert e ca tacerea a venit. Daca nu va mai indrazni cineva sa publice carti scrise in limba germanilor resiteni, va fi murit scrisul. Apoi, dupa o vreme, va urma limba...
Nu stiu daca exista raiuri inchipuite de filologi, pentru limbile, dialectele, graiurile care mor. Exista, insa, pietre de mormant pentru oamenii care vorbesc o limba, si cu ei se duce o lume. O lume a cuvantului scris, a celui vorbit, a celui care transmite ceva intre doi oameni ce vorbesc. Cu moartea oamenilor, cartile raman ster
