Cînd a apărut, Dilema îşi propunea să aducă un spor de interogativitate, de reflexie dubitativă, într-o Românie, cea a anilor ’90, în care tonul răstit, judecata radicală, opinia ireductibilă făceau ravagii. Am fost acuzaţi de mulţi, şi buni, şi răi, că practicăm o echidistanţă insalubră, că relativizăm acolo unde de rigoare ar fi fost înregimentarea tranşantă, ambîţul nemilos. Am răspuns, defensiv, dar ferm, tuturor suspiciunilor, am veştejit certitudinile de lemn ale "omului fără dileme" şi, în cele din urmă, cred că am cîştigat. Pe piaţa de presă locală, gazeta noastră şi-a făcut un loc aparte, fără să facă vreo concesie interesată, dar, totodată, fără să recurgă la mîrlănie intratabilă şi partizanat orb.

O primă mare excepţie de la stilistica Dilemei a fost numărul dedicat lui Eminescu prin februarie 1998. Era un exerciţiu de demitizare, de re-situare a poetului naţional în spaţiul unui dialog dezinhibat, fără solemnităţi sterpe, fără demagogie patriotardă. Sîntem înjuraţi şi azi pentru îndrăzneala de a fi privit indiscret, prea de aproape, fotografia bardului, gata să vorbim şi despre omenescul lui, uneori foarte (prea?) omenesc. Deşi absent din redacţie în anul cu pricina (eram la Externe), socotesc că redacţia n-a greşit. Cred că iubirea adevărată e la antipodul idolatriei şi că e preferabil să te raportezi la o mare valoare mai curînd cu realism şi tandreţe, decît lăcrămînd bălos, în poziţie de drepţi. Eminescu e mai aproape de el însuşi în postura de prieten, decît în aceea de "voevod", de monument intangibil, de legendă indescifrabilă.

Între timp însă, lucrurile s-au schimbat. Unii au murit, alţii au trecut din postura directoratului executiv, în aceea a directoratului onorific, noi "dilemişti" s-au alăturat, inevitabil, celor vechi. Toţi foarte buni, dar, fatalmente, "noi". Şi prin aceasta, spiritul gazetei a suferit o "reaşezare", discret