O vieţuire cu Stan şi Bran şi Sonatine au apărut consecutiv, la şase ani distanţă una de cealaltă, în 1981, respectiv în 1987. Fericită ideea de a le pune alături, respectând în felul acesta şi adevărul cronologic, în volumul al doilea de Opere pe care Editura Polirom i-l publică lui Radu Cosaşu! (Spun asta pentru că la inaugurarea seriei, în urmă cu mai bine de jumătate de an, iţele temporale ale grupajului de volume erau din cale-afară de încurcate.) Nu-i vorba aici, însă, numai de un merit filologic, ci şi de unul structural. Cele două cărţi reunite acum sub o singură copertă merg de minune împreună. Sunt, ambele, nişte instrumente (nu viori numaidecât, dar instrumente în tot cazul) ale lui Ingres. Una în spaţiu cinematografic, cealaltă pe teritoriu muzical. În sens nu atât tematic, cât, nu ştiu cum să zic altfel, analitic. Cosaşu supravoltează proza până la a o aduce în pragul eseului. (Merită observat că destule fragmente şi chiar episoade trec nestingherit din O vieţuire în Sonatine. Ce le face, totuşi, să difere, e unghiul de lectură pe care-l dictează. Unul şi acelaşi episod susţine, în primă instanţă, o dinamică circulară, de natură cinematografică, pentru că apoi, la reluare, să se moduleze pe un suport mai degrabă liniar, specific decodării muzicale. E ceva, în această dedublare, care aminteşte de faimosul personaj al lui Borges, Piere Menard. Un Piere Menard adus în concret sau, cu o vorbă la care Cosaşu ţine cu ironică simpatie, la concret).
Nu-i de mirare, atunci, că simpatiile intime, expuse la un moment dat în O vieţuire cu Stan şi Bran, sunt populate de autori infinit analitici. Nu doar critici literari sau eseişti, adică, ci şi critici literari, şi eseişti, dar şi, deasupra lor, ceva în plus: "Truffaut susţine că lui i-a schimbat viaţa Cetăţeanul Kane. Mie - Godard. Jean Luc Cinéma, după ce o lua pe Ana Karina să vadă Ioana d'Arc a
