Dragă domnule D.M.T., scrisorile dtale*, departe de a mă reconforta " dacă ai dorit asta, ai greşit ", mi-au produs o stare dezagreabilă, cum numea cu eleganţă prietenul meu, Radu Albala, tot ce ţinea de tristeţe. Lăsînd de-o parte orice protocol, prima mea întrebare, impulsivă, este cum poţi să-mi ceri răbdare şi împăcare cînd aflu că fiul meu îţi scrie de trei ori pe săptămînă, iar mie, de şase luni, nici un rînd? Zilele trecute " am auzit această ştire chibiţînd la un bridge în familie ", un bărbat de 60 de ani, după o operaţie reuşită pe cord, s-a aruncat de la o fereastră a spitalului şi a murit, din cauză că fiul său nu-i mai adresase nici un cuvînt de o lună de zile. Vreau să-ţi spun că prin toată logica dtale mă sileşti să trăiesc în tot ce-mi este mai nesuferit, în melodramă. Am o ură trainică pe acest gen în logică " mult mai puţină în teatru şi cinema. Ca dracu, alaltăieri m-am întîlnit cu fratele unui prieten din Israel, venit în Bucureşti pentru afaceri şi care, om la 70 şi ceva de ani, colonel în rezervă după războiul din ’73 unde a luptat sub comanda lui Sharon, mi-a plîns literalmente pe umăr pentru următorul motiv, spus pe faţă, fără ocol: niciodată fiul său, "genial în aeronautică", nu l-a întrebat nimic despre "ce-am trăit, Radule, în deportare, în Transnistria, cum am ajuns, copil orfan, în Palestina... sînt tatăl lui, Radule... nu-l interesează... eşti scriitor, explică-mi!". Nu am avut ce să-i explic şi nici nu am încercat să mă pun în fason cu al meu care, sărmanul, nu-mi scrie de şase luni, nu-mi înţelege trecutul, mă socoteşte un orgolios insuportabil (ah, melodrama!), dispus să-şi trimită articolele mizerabile lîngă Zidul Plîngerii. Din scrisoarea dtale către domnul din Hossegor parcă mă înţelegi mai bine decît el, dar e prea tîrziu ca să te adoptez. Şi fiindcă totul se leagă şi nimic nu e întîmplător, după ce l-am lăsat pe colonelul d