Urs Widmer fusese invitat ca şi mine la Festivalul "Poetry on the road". Scriitorul elveţian, născut la Basel în 1938, căruia nici un teritoriu al scrisului nu i-a rămas neexplorat, a citit sîmbătă 20 iunie în Domul St. Petri, bucurîndu-se de un moderator pe măsură, Michael Augustin, el însuşi un excelent poet şi important factor cultural, în calitate de redactor la Radio Bremen. Lectura a avut loc în cripta estică a Domului (construit în 1042) şi unul dintre spaţiile spirituale de reculegere ale Bremenului. Michael Augustin l-a prezentat pe Urs Widmer drept cel mai mare scriitor în viaţă al Elveţiei. în faţa noastră era un bărbat uşor stînjenit, un bărbat pe care nu-l remarci pe stradă, dar a cărui operă bulversează de la primele rînduri... Am tradus pentru cititorii României literare un fragment dintr-o nuvelă a acestui excepţional scriitor de limbă germană. (N.I.)
De la fereastra casei mele, unde stau la o masă de lemn, privesc din spatele cablurilor telefonice, încărcate de rîndunele cu cozi tremurătoare, acoperişurile caselor din Sesenheim. Cînd trag aer în piept îmi şuieră plămînii. Nori de furtună atîrnă peste Cîmpia Renaniei şi dincolo de Sesenheim, care se cheamă azi Sessenheim, uruie ceva. Ştiu că acolo au stat Goethe şi Friederike şi s-au sărutat şi a fost ultimul sărut din viaţa Friederikăi. Tuna de zor peste Pădurea Neagră. Cînd Friederike a murit, cam 20 km la sud de Sesenheim, Alsacia mai era încă un ţinut liniştit cu cocoşi care cîntau, cu berze, cu ateliere meşteşugăreşti, cu flori, numai Goethe devenise un animal mare cu picioare umflate şi grele, o gură lăţită, mîini grăsulii şi un nas unsuros. Trei vechi prietene mergeau în urma sicriului. Plîngeau fără lacrimi şi aruncau, cu mîinile lor uscate, bulgări de pămînt în groapă. O iubiseră pe Friederike. Nu pomeniseră nimic de Goethe. în vremea asta, Wolfgang se plimba printr-un pa
