Poezia lui Gellu Dorian e un exerciţiu de virtuozitate pe o singură strună - de unde şi titlul ("Alungând tristeţea ca Pagannini"). E povestea celui care trebuie să-şi ducă la capăt concertul, deşi s-au rupt, pe rând, celelalte strune.

Construcţia e vizibilă: 12 cicluri de câte trei poeme în versuri lungi, ritmate şi ritmate "astmatic" (cum spune în prefaţă Şerban Foarţă, care a observat "tahicardia" lor), cu câte trei strofe fiecare, majoritatea pornind de la un leitmotiv în mijlocul poemului (strofa a doua). Aş putea bănui că fiecare poem a fost stârnit de acest leitmotiv esenţial - întâi a fost scris şi gândit acesta, apoi restul textului(aşa cum făcea Wagner, a cărui tehnică a fost în continuare utilizată de moderni). Cele 12 cicluri, ca lunile anului sau ca semitonurile în gama cromatică, se succed repetitiv, lăsând în urmă o atmosferă de o melancolie uniformă (neavând absolut nimic din Capriciile cu tehnici diferite ale lui Pagannini - deci titlul a fost dat doar ca urmare a anecdotei concertului performat monocordic). În zadar încearcă poetul să ne convingă în Epilog că aceste "bocete" ar trebui citite în "vers hazliu". Atmosfera rămâne amară, monotonă, ceva între les sanglots longs des violons de l'automne şi somnul stepelor eseniene, ceva între ritmurile spulberării şi fermatele deşertăciunii. Anotimpurile vieţii (probabil în consonanţă cu cele vivaldiene), apoi cele patru elemente şi cele patru puncte cardinale par a delimita etapele acestei curgeri notate fără majuscule (doar numele biblice, precum şi numele celor dragi sunt scrise cu litere mari).

Ciclul stepe (mânuţa cu răni, coţofana, cu mestecenii albiţi în tinereţe) are drept leitmotiv versul "rozioare buze moi am tot iubit cât a fost să mă mai ţină vlaga", cu care începe fiecare strofă de mijloc. Tema rătăcirii, a risipirii se conturează prin "sângele din vene ca viori