Cînd trăieşti momente pe care simţi că le vei lua cu tine şi vor deveni pentru totdeauna ale tale, nu poţi vorbi despre ele decît la persoana întîi. Aşa că nu din vanitate şi nu din egocentrism simt nevoia să fiu dirijorul orchestrei, ci pentru că iubesc această orchestră - lumea întîmplărilor mele -, pînă cînd ajung să mă confund cu ea. Consider că nimicurile personale sînt singurele care ating însăşi materia omului, nu numai fiinţa lui gînditoare. De aceea nu pot privi întîmplările doar de la fereastră, trebuie să fiu în mijlocul lor, una cu ele.

Aşadar, pe 20 mai, abia sosită la Berlin, am participat, din prima seară, la prezentarea noilor bursieri DAAD, aterizaţi din toate colţurile lumii în marea metropolă culturală, pe care Parisul d'antan ar avea de ce să fie invidios: compozitori tineri, frumoşi şi nebuni, din Argentina (Marcelo Toledo) sau din Coreea de Sud (Suk-jun Kim) cu lucrările lor "electro-acustice", în care privighetoarea cîntă mai frumos decît în balconul Juliettei şi furtuna declanşează tunete mai asurzitoare decît orcanul din Suferinţele tînărului Werther; realizatori de filme de scurtmetraj, sau artişti plastici, la care poţi vedea procedee tehnice de ultimă oră, oameni tranşaţi, spaţii despărţitoare între insulele trupului, spargerea unităţii biologice ca o demontare a maşinăriei organice sau cosmice (Tim Lee, Canada) lîngă romantice apusuri de soare şi cîmpii fremătătoare ca-ntr-un film de Tarkovski (Temur Butikaşvili, Georgia), dar şi (încă!) terifiantele accente ale mutilării umane prin revanşe politice fără de sfîrşit (Dalia Hager, Israel). Şi eu, Nora Iuga, la grande dame, ca de obicei, citesc şapte poeme inedite şi... din nou se confirmă că toţi cei născuţi duminica au noroc sau "succes scenic", cum spune Gabriela Adameşteanu. Directorul Editurii "Mattes u. Seitz", aflat întîmplător în sală, îmi solicită un volum spre pub