Putem vorbi, în privinţa Jocului secund (Cultura Naţională, 1930), de o dublă a doua şansă. A poeziei, care-şi găseşte calea demult pierdută, în Grecia lui Platon, spre idee, şi a poetului, născut din visările armonioase ale unui matematician cu jindul vieţii superbe şi înşelătoare a cuvintelor. E o ispită, mai mult decît o copie, această realitate care stă în umbra lucrării dintîi. Aşadar, nu perfecţiunea, imagine clară, îl interesează pe Barbu, deşi pe ea pare a o căuta, ci clocotele leşiei, vorba lui Călinescu, din care se alege apa curată şi, de bună seamă, fără gust. Colcăiala de melci, de alge, de viaţă marină din care apare, figură a matematicii şi a reveriei, insula. Aşa încît, nu prima parte a acestui volum în trei secvenţe (Joc secund, Uvedenrode, Isarlâk) e cea mai de citit, peste anii experimentali ai modernismului timpuriu, lăsîndu-i deoparte pe iscoditorii simbolurilor absconse (v., la Manolescu, istoria, savuroasă, a receptării). Proaspătă, în poemul inaugural, sans titre, mai e doar imaginea ultimă: "ascuns, cum numai marea,/ Meduzele când plimbă sub clopotele verzi." O invitaţie în larg ori, poate, în adînc. Răspunzîndu-i, în algebre complicate, altei, celebre, chemări: "Colo-n palate de mărgean/ Te-oi duce veacuri multe/ Şi toată lumea-n ocean/ De tine o s-asculte." Aceeaşi idee e prelungită în Timbru: "Ar trebui un cântec încăpător, precum/ Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;/ Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare/ Din coasta bărbătească al Evei trunchiu de fum." Sugestia paradisului acvatic, spălând, lichid-muzical, păcate diafane, la urma urmei, e clară.

O răzvrătire, alta decît frumoasele, niciodată gustate de Barbu, îndoieli-înfruntări ale lui Arghezi, este Grup: "Atâtea clăile de fire stângi!/ Găsi-vor gest închis, să le rezume,/ Să nege, dreaptă, linia ce frângi:/ Ochiu în virgin triunghiu tăiat spre lume." Ochiul lu