În urmă cu 40 de ani, americanii puneau piciorul pe Lună, cîştigînd un pariu cu miză planetară. În urmă cu 20 de ani, în Estul Europei se prăbuşea comunismul. Nu e de mirare că în România anului 1969, aselenizarea americană a fost văzută nu atît ca o victorie a Statelor Unite, cît mai ales ca o înfrîngere a Uniunii Sovietice: de aceea, timp de mai multe săptămîni, în marea lor majoritate românii au fost fericiţi. Şi cum vizita preşedintelui Nixon la Bucureşti urma peste cîteva zile, românii începuseră să viseze treji " să viseze că sovieticii vor pierde în cele din urmă disputa cu Statele Unite, că ţara noastră va fi din nou liberă etc. Visuri, fireşte... Numai că visurile nu sînt inutile şi inocente din moment ce le este scris să se împlinească întocmai, fie şi după treizeci de ani.

Primul contact direct al omului cu luna ar fi trebuit să semnifice o victorie a omenirii în ansamblul ei: n-a fost nici pe departe aşa! Aselenizarea a luat rapid turnură politică. Iar cei care i-au dat asemenea coloratură n-au fost (cum era normal) occidentalii, ci tocmai comuniştii, într-un efort disperat de a conjura pierderea gravă de prestigiu a sistemului lor economico-social. Deja ruşii nu mai aveau destui bani şi destulă ştiinţă ca să ajungă pe Lună. Oricum, în îndepărtata lună iulie a lui 1969, reacţiile oficiale ale diferitelor ţări comuniste la evenimentul aselenizării au prezentat un evantai pitoresc, dar care ne arăta ce forme paranoice poate lua o ideologie aflată deja în vizibilă pierdere de viteză; spectaculoasa realizare tehnică a americanilor indica faptul că balanţa globală a puterii (economice, militare, tehnice, simbolice) începuse deja să se încline, aproape imperceptibil, de partea Democraţiei.

Reacţia oficială a ţărilor comuniste a arătat exact gradul de teroare, existent în fiecare dintre ele. China lui Mao, aflată în plină "revoluţie culturală",