N-aş fi crezut, după ce am fost muşcată cu furie asasină de Max, cotoiul tăcut şi misterios ca un sfinx, transformat subit în panteră ahtiată de inocentă carne de om, că voi ajunge aşa, netam-nesam, să fac o pasiune absorbantă şi milostivă (era să zic, dacă nu mă temeam de ridicol, creştinească) pentru specia de feline din care făcea şi el parte.

Şi totuşi... Subconştientul nostru are atîtea compartimente secrete, că niciodată nu poţi prevedea ce surprize îţi va oferi într-un moment sau altul al existenţei. O rudă a mea prin alianţă, soţul unei verişoare care fusese închis în timpul comuniştilor pentru o falsă afacere cu cocoşei, îmi istorisise cîndva cum îi salvase viaţa în cursul unei încercări de evadare îndelung pregătite, miorlăitul insistent al unei pisicuţe drăgălaşe care abătuse exact la momentul potrivit atenţia paznicului celulei, întărîtat că nu reuşea să dea de urma ei. Să fi avut de-a face amintirea acestei povestiri abracadabrante, mult mai puţin credibilă decît amănuntele arestării şi detenţiei în sine, cu noua mea stare de spirit, asemănătoare cu aceea a lui Nietzsche cînd a izbucnit în plîns de mila unui cal?

Înclin să cred, mai degrabă, că am început să-mi îndrept sufletul către necuvîntătoare după o perioadă de boală şi suferinţe fizice, destul de greu de suportat în condiţii de singurătate, care au atras la rîndul lor o însingurare şi mai compactă (rîzi şi lumea va rîde cu tine, plîngi şi nimeni nu va fi dispus să te audă, sintetizează situaţia o zicală din bătrîni); o singurătate aproape totală, deci, cu şiruri de săptămîni în care nu mai răsună clinchetul telefonului, în care nimeni nu-mi mai păşea pragul casei, în care mi se părea uneori că sînt pe cale să-mi pierd darul vorbirii - ba chiar, potrivit teoriei regretatului filozof Henri Wald - şi pe acela al gîndirii. Dacă n-ai forţa necesară pentru a întreţine măca