● În Capitală, ziaristul care caută găseşte. În Bucureşti lucrezi la o publicaţie sau la un canal tv, călcându-ţi pe convingeri, doar dacă eşti masochist sau resemnat în lupta cu viaţa. În provincie e cum nu se poate mai rău. Or fi existând şi gazetari care se potrivesc la idei şi la interese cu linia unor cotidiene locale, dar cei mai mulţi îşi fac meseria bombănind şi suferind. O fac adesea contra felului lor de a vedea lucrurile. Şi nici măcar pentru o leafă care să compenseze chinul. Democraţia, cât a apucat ea să se închege în România, se termină la marginile Capitalei şi mai pâlpâie în două-trei oraşe mari. În restul ţării, dreptul la opinie îl au doar patronii, care nu-s neapărat şi şefii abordabili. De regulă, partidele mari au câte un cotidian şi câte un canal tv local, astfel că varietatea opţiunilor pare asigurată. Numai că felul în care se duc bătăliile pentru putere în provincie, în comparaţie cu cele mai dure confruntări din media centrală, aduce a porcăială ţigănească. E singura libertate reală pe care o are angajatul: să se răzbune pe soartă scriind despre adversarii stăpânului, cu obida cu care ar scrie, dacă ar putea, despre stăpân.
● Când fac politică, femeile care vor să fie luate în seamă ca persoane cu opinii se poartă ca nişte ţaţe. Răzbeşte din verbul lor o răutate care, în contrele cu femeile din alte partide, capătă tuşeu isteric. Evident, nu e vorba despre absolut toate femeile, ci doar despre cele care simt nevoia să aibă, pentru ieşirile lor de mahala, un public de televiziune.
● Tot mai mulţi oameni de cultură se molipsesc de la limbajul publicaţiilor-reclamă şi întrebuinţează, cu o dezinvoltură demnă de cauze mai înalte, cuvinte precum geniu şi genial. Le-ar fi folosit ei mai demult, dar nu s-au îndemnat, nu le-a fost amorsată vanitatea suficient ca să se refere la unităţi renascentiste de defin
