Ana Blundea avea 65 de ani în 1989; locuia, ca şi astăzi, în satul Teliu, judeţul Braşov. Una dintre fiicele ei fugise în străinătate, lăsând pe capul femeii doi copii mici. Ana şi soţul ei se împărţeau între munca la câmp, îngrijirea animalelor din gospodărie şi încercările de a obţine permisiunea de a pleca în Germania, pentru cei doi nepoţi.
"Bărbatu-meu lucra la CFR atunci, am vrut şi eu într-o vreme să mă angajez, dar nu m-a lăsat, şi acum îmi reproşează că nu am nici o pensie. Toată viaţa am lucrat pământul şi, pentru că am refuzat să ne înscriem în CAP, acum nu primesc pensie. Când se întorcea soţul de la serviciu, plecam cu toţii la câmp. Aveam porumb, fân, trifoi, iar acasă creşteam boi, vacă, porci, păsări. Dădeam cote la stat, aveam tocmite cu luna laptele şi ouăle.
Vara, urcam copiii în căruţ, luam un ulcior de apă şi ceva de mâncare şi urcam dealul până unde aveam pământul. Nu ne-au dat terenul pe care îl aveam noi moştenire de la părinţi, ne-au dat sus pe deal, unde a fost mai rău. Lucram până cădeam jos. Când îi venea rândul să meargă la serviciu, soţul fugea la tren şi mă lăsa pe deal şi cu carul, la care mă chinuiam de nu mai puteam să înjug boii, şi cu copiii mici. Am trei copii: un băiat, născut în 1952, o fată născută în '46 şi alta în '49. Când una dintre fete s-a dus la facultatea de franceză-română, la Iaşi, au vrut să o dea afară din facultate pentru că nu ne-am înscris în colectiv.
Mai târziu, a venit alt necaz. O fată s-a căsătorit şi a făcut un copil care s-a născut cu forcepsul şi a avut mari probleme de sănătate. Şi s-a tot gândit ce să facă, să îl vindece, şi s-a hotărât să fugă din ţară, să îl ducă pe băiat în Germania, la doctori. În 1987 a plecat cu soţul ei într-o excursie în Turcia şi de acolo au fugit în Germania. Şi mi-a lăsat în grijă băieţii, unul de 5 ani şi unul de 8 ani.
Ne mai
