Cînd se întîmplă lucruri mult prea triste, Tropicele încetează să mai fie surîzătoare: devin la rîndul lor pentru o vreme triste, întorcîndu-se la sintagma originară. Dispariţia, la cîteva zile distanţă, a lui Matei Călinescu şi a lui Dumitru Irimia provoacă nu doar durerea celui care i-a cunoscut şi i-a iubit pe amîndoi, ci şi a tuturor celor care contemplă bizarul destin al culturii noastre din ultima jumătate de secol.

O mare distanţă îl separă, la prima vedere, pe strălucitul student al Facultăţii de Filologie din Bucureşti de la începutul anilor '50 - descendent al unei familii de boieri olteni, moştenitor de cultură patrimonială - de tînărul la fel de strălucit, dar născut la Roman şi obligat să muncească de mic pentru a putea studia la Iaşi. Coborîntorul familiei boiereşti a fost împins înainte de atmosfera favorabilă creată prin timida liberalizare din anii '60, care a pus în valoare talentul şi cultura excepţionale proprii unui lider de generaţie; la Iaşi, studentul remarcat superlativ de toţi profesorii săi a trebuit să lupte din greu cu inerţiile şi să se afirme printr-un efort zilnic. Matei Călinescu a cunoscut de tînăr succesul: articolele şi cronicile îi erau citite cu aviditate, studiie lui de istorie literară respirau cultura solidă, iar talentul de scriitor propriu-zis izbucnea, vizibil şi timpuriu, odată cu inventarea lui Zacharias Lichter. Dumitru Irimia, atras irezistibil de literatură, şi-a dat repede seama că, în condiţiile de atunci, unicul mod de a se salva era slujirea literaturii prin intermediul lingvistcii şi al stilisticii, domenii destul de specializate pentru ca politrucii culturali locali să nu se poată amesteca direct în ele.

Amîndoi au avut şansa de a lua contact direct şi la timp cu marea cultură occidentală: unul, printr-un lectorat în Italia; celălalt, ca profesor la o universitate americană, unde