Stradă fără locuitori, dar permanent aglomerată

Lipscani este strada cu înfăţişare de parc artificial, ca în filmele colorate ale lui Walt Disney. Fiecare vitrină este o grădiniţă de flori menită să stârnească pofta pentru lux a femeilor, să le atragă luarea aminte, să le vrăjească.

Deşi una din cele mai însemnate din Bucureşti, deşi una din cele mai glorioase prin trecutul ei, ca şi prin prezentul ei nedezminţit, nesigur este începutul ei, nesigur este sfârşitul ei. Calea Victoriei, de pildă, nu este o arteră dreaptă - sau nu este încă. Dar e clar pentru oricine că începe de la podul Senatului şi se termină la capul Podului, de unde porneşte Şoseaua. Strada Lipscani, aşa cum se naşte, la Vama Poştei, cum se strecoară prin piaţa anticarilor, între librăria "Socec" şi "Grand Hotel", cum se întrerupe în Calea Victoriei şi continuă mersul, în zig-zag, până la piaţa Sfântul Gheorghe, dibuie mereu. Am zice că-şi caută misiunea. Aşa a fost în trecut, aşa a rămas, aşa, probabil, că va fi până la urmă. Lipscanii are tendinţa de a fi cea mai completă din Capitală. Ca să vorbim în limbajul tehnic al locului "are tendinţa de a fi cea mai bine asortată". Cu alte cuvinte, vrea să fie centru intelectual, centru comercial şi bancar, centrul modei şi, dacă se poate, centrul ţării. La izvorul ei este o tipografie de unde s-ar cuveni - cel puţin teoretic - să pornească lumina pentru mulţimi şi la capătul ei străjuieşte un magazin în care se amestecă geamantanele, articolele de pielărie şi de toaletă pentru câini, ceea ce ar presupune că între aceste două limite s-au dezvoltat toate formele de viaţă orăşenească. Dar nu este aşa. Lipscanii este, poate, mica stradă din Capitală care nu e aproape deloc locuită. Din pricina aceasta trăsătura cea mai caracteristică este lipsa de locuitori stabili. La orice ceas din zi, mai cu seamă, e înţesată de trecători, ci