În clipa de faţă, o astfel de întrebare nu-şi are rostul. Cine mai ştie, în România talk-show-urilor lui Gâdea, Ciutacu, Răzvan Dumitrescu sau Mircea Badea cine-a fost Václav Havel? Cine, din generaţia celor născuţi cu sticla de Coca-Cola la gât, cu punga de cartofi prăjiţi în frigider şi cu computerul pe toate gardurile, mai tresare la gândul că au existat oameni al căror curaj a dărâmat zidurile dictaturii? Pe cine mai impresionează că zbirii comunişti au ţinut în lanţuri sute de milioane de oameni, când cântecele de sirenă ale neo-comuniştilor sună din nou atât de atrăgător? Egalitarismul fraudulos propus de comunism e îmbrăţişat de toţi neisprăviţii planetei. Misticismul ideologic ia, sub privirile noastre neputincioase, formele agresive ale resentimentului şi urii gâlgâind în valuri.
Soarta fostelor ţări comuniste s-a jucat, de fapt, prin curajul şi demnitatea câtorva oameni. Ei au pus la bătaie totul: energia, curajul şi chiar viaţa. Rolul disidenţei est- şi central-europene în revenirea la normalitate a părţii sovietizate a continentului este incomensurabil. Sigur, URSS s-a prăbuşit pentru că n-a mai putut face faţă nici pe plan militar, nici economic, nici moral concurenţei cu Lumea Liberă. Gorbaciov şi apropiaţii săi au înţeles că dominaţia comunistă e condamnată de istorie. Dar e meritul disidenţilor şi-al mişcărilor civice din Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia de-a fi reuşit să construiască un contra-model capabil să substituie statului-închisoare o societate deschisă.
De la distanţa a douăzeci de ani, se vede cu ochiul liber că în fiecare din ţările ex-comuniste disidenţii joacă rolul ţapului ispăşitor. E trist, dar e inevitabil ca lucrurile să stea astfel: în fond, la schimbările istorice din 1989 n-au participat, în fiecare din ţările fostului lagăr comunist, mai mult de câteva zeci, poate sute, de mii de oameni. Cei mai
