Petru-Vladimir Pătulescu se numără printre intelectualii cărora viaţa le-a despicat fiinţa în două: jumătate a hărăzit-o ambiţiei profesionale, iar cealaltă jumătate a lăsat-o de partea chemării lăuntrice. Aşa se face că, împărţit între două albii de care se simte legat în egală măsură - meseria şi vocaţia - Petru-Vladimir Pătulescu e un exemplu de intelectual pentru care destinul nu înseamnă doar şirul realizărilor din trecut, dar şi lanţul regretelor iscate de lucrurile pe care nu a apucat să le facă.
Urmele acestei scindări se simt chiar în biografia lui: a absolvit Facultatea de Matematică, secţia Informatică, în 1978, cu o lucrare din domeniul limbajelor formale şi al gramaticilor generative, pentru ca apoi, dînd chemare imboldului speculativ, să urmeze în perioada 1984-1989 cursurile Facultăţii de Filozofie de la Universitatea din Bucureşti. Susţinîndu-şi licenţa în filozofie în 1990, sub conducerea profesorului Ilie Pârvu, Vladimir Pătulescu a păstrat mereu regretul de a nu fi ascultat de îndemnul pe care acesta i l-a dat atunci: să elaboreze o teză de doctorat în marginea ontologiei lui Noica, cu inaugurarea unui drum exegetic care atunci, în 1990, presupunea operă de pionierat. Cum însă cealaltă jumătate a fiinţei sale îşi cerea drepturile, Petru-Vladimir Pătulescu s-a adîncit în munca pentru care se pregătise ca specialist în matematică: tehnologia informaţiei şi, cu precădere, domeniul software-ului. Însă tristeţea de a nu fi păşit pe calea cercetării filozofice nu l-a împiedicat ca, în intimitatea fiinţei sale, să rămînă un practicant ad hoc al filozofiei.
Paradoxul fericit al practicantului ad hoc de filozofie este că nu are nevoie de o "practică" menită a-i justifica statutul. El trăieşte filozofia, nu o etalează. În plus, e scutit de corvezile impuse de ierarhia disciplinei - lucrări, traduceri -, într-un cuvînt de toată
