După primele pagini ale cărţii lui Radu Ţuculescu, Stalin, cu sapa-nainte, având în vedere şi fotografia extrasă parcă dintr-o peliculă neo-realistă reprodusă pe copertă, în care apar chiar eroii însemnărilor de început, cititorul va avea sentimentul clar că se află în faţa unei scrieri memorialistice, vândute sub eticheta "roman". Nu ar fi fost nici primul, nici ultimul caz de acest tip, în care autori relatează întâmplări reale, iar personajele sunt oameni perfect identificabili, cu numele lor adevărate, înscrise în cartea de identitate. N-am să înţeleg niciodată, de pildă, de ce o carte admirabilă precum Vremea încercuirii de Nicolae Stroescu-Stînişoară poartă titulatura "roman", în loc de "memorii", cum ar fi fost mai firesc. Cunoscându-l destul de bine pe autor, sunt convins că nu raţiunile comerciale au fost cele care au contat. Mai degrabă un soi de modestie, de bun simţ al omului speriat la gândul că unele fapte şi atitudini de rezistenţă în anii de maximă teroare ai puterii comuniste ar putea suna în urechea cititorului de azi ca o indecentă laudă de sine. Mai ales că în anii din urmă peisajele publicistic şi editorial româneşti s-au umplut cu eroi de după război. Altfel spus, în cazul lui Nicolae Stroescu-Stînişoară, autorul s-a gândit, probabil, că este mai bine ca cine nu crede faptele relatate să aibă libertatea de a le interpreta în cheie fictivă.
De la început trebuie să spun că nu acelaşi este cazul cărţii lui Radu Ţuculescu. Dincolo de primele aparenţe, Stalin, cu sapa-nainte este un excelent roman şi nimic altceva. O ego-ficţiune (post)modernă în care, un autor contemporan părăsit de nevasta plecată la cules căpşuni în Spania, se străduieşte să scrie un Bildungsroman apăsat autobiografic, pe fondul sonor al manelelor revărsate generos prin ferestrele apartamentului său de bloc şi al obsedantelor scandaluri care dau dependenţa mi
