Oricum, după cum aveam să constatăm în scurtul timp petrecut în capitala Ucrainei, chercheleala mai mult sau mai puţin vizibilă era o stare nu tocmai ieşită din comun a "ciolovecilor". Am mai asistat la o scenă curioasă petrecută într-un magazin alimentar, a cărei explicaţie ne-a fost dată mai târziu de şura, pe care l-am întrebat cum devine cazul. La coada de la casă un cetăţean a ridicat o mână. Imediat s-au ridicat şi altele. După achitarea cumpărăturilor, cetăţeanul a plecat împreună cu alţi trei dintre cei care ridicaseră mâinile. Şura ne-a spus că e un obicei răspândit, deoarece votca era scumpă şi oamenii puneau mână de la mână ca să plătească împreună o sticlă de o jumătate de litru pe care o dădeau pe gâtlejuri în vreun parc mai retras.
Dar obiceiul pământului era ca băuturica să fie precedată de o îmbucătură, două, de scrumbie afumată. Ceea ce ne-a lămurit şi cu privire la mirosul de pescărie al berăriei de peste drum de hotelul nostru. Acolo am aflat că localnicii beau berea la temperatura ambientă, obiceiul de a o bea de la gheaţă neajungând pe acele meleaguri. Am încercat şi noi o "berică la varice", dar după o înghiţitură am renunţat să mai bem restul din sticlă. Berea avea un gust oribil şi nu din cauză că nu era rece... Auzisem multe despre apetitul alcoolic al seminţiei slave, dar ceea ce ştiam era numai teorie. Faptele ne-au demonstrat că vorbele nu erau doar palavre. De asta ne-a convins şi Saşa, un tinerel simpatic de la sectorul de relaţii internaţionale al televiziunii ucrainene. Tibi adusese cu el şi câteva sticle de votcă Stolicinaia, făcută în exclusivitate pentru export, ea fiind de negăsit în magazinele sovietice.
Într-o dimineaţă, Saşa, omologul meu de la televiziunea locală, a venit să ne ia spre unul dintre locurile de filmare, prilej cu care a observat stocul de vodcă al lui Tibi, pe care ace
