Mi-a trimis un prieten povestioara asta, să-i spun ce părere am. M-am gândit că doar părerea mea nu e suficientă, aşa că vă rog şi pe voi să-i daţi o mână de ajutor.

Îi plăceau perele. Cel puţin aşa mi-a spus într-unul dintre puţinele momente de intimitate inocentă în care ne-am întâlnit. De atunci, adică de ieri sau de oricând, am avut întotdeauna pere în casă. Chiar şi atunci când pierdusem orice speranţă că am s-o mai revăd şi, credeţi-mă, au fost luni întregi în care doar speranţa m-a mai legat de ea, ei bine, chiar şi atunci, în acele vremuri de jalnică restrişte amoroasă, nu mă puteam abţine, la cumpărături fiind, să nu umplu sacoşele cu pere. Din China, Olanda, Argentina, româneşti sau cu originile ascunse prin cala vreunui vapor, le alegeam cu grijă, le miroseam, le aşezam pe tejghea de parcă îi dădeam vânzătoarei să cântărească însuşi Sfîntul Graal, nu nişte amărîte de pere umflate cu vinclozin şi toate celelalte pesticide ale lumii. De fiecare dată, eram ghidat de amintirea unei seri de Moş Nicolae, când, în lipsa unei alte idei, am umplut un coş de hypermarket cu pere şi dulciuri. Am răsturnat sacoşele în maşina ei, pe care mi-o deschisese conspirativ de la fereastră. Acadelele empatizau frenetic cu turta dulce, caramelele încercau acuplări împotriva firii cu jeleurile, bomboanele se împotriveau din răsputeri apăsării perelor de toate soiurile, un întreg univers al copilăriei fusese luat prizonier între tablele maşinii ei soioase, de om mare. Am aşteptat cuminte şi nerbdător să văd demonstraţia faptului că fiecarei acţiuni îi corespunde o reacţiune, nu neapărat opusă şi egală, nici nu mi-aş fi dorit asta, dar că există.

Ştiam că nu aveam să-i văd chipul, operaţiunea „Moş Nicolae” a fost una clandestină din motive lesne de înţeles dacă am să spun că un alt Moş se îndeletnicea în prejma ei cu cele obişnuite în astfel de ocazii, dar puteam să-m