N-am fost încântat de la bun început de alianta PSD-PD-L rezultata în urma alegerilor din noiembrie 2008. Mi-am zis însa, ca un guvern cu larga sustinere parlamentara va reusi sa treaca cu bine România dincolo de criza financiara.
M-am înselat si nu prea. Cu alte cuvinte, primul impuls a fost cel corect, iar sesiunea parlamentara care tocmai s-a încheiat nu a reusit decât sa resusciteze celebra coalitie “322”. Primele semne au aparut în aprilie, când PSD ne era “frate” în Parlament si ne “vindea” apoi la fiecare sfârsit de saptamâna în talk-show-uri cu iz de scandal. Toate sperantele mele ca larga coalitie parlamentara va ajuta Executivul sa depaseasca aceasta perioada economica grea s-au naruit precum o forma de nisip construita mult prea aproape de apa. Iar apa asta care ameninta sa ne ia cu totul are un nume: alegerile prezidentiale.
Care-i miza? Una evidenta, cel putin pentru liberali. Aflati în Opozitie, “galbenii” au o singura cheie care le poate deschide usa guvernului: Crin Antonescu, presedinte. Pentru PSD, alegerile prezidentiale suna pe doua voci. Ambele ascutite. Pe de o parte orgoliul liderului care, ba se viseaza Mircea cel Batrân, ba se smiorcaie pe la toate usile cu lopatelele rosii în mâna, scheunând stins: “vreau si eu presedinte, vreau si eu presedinte.” De cealalta parte se afla obsesia de a scapa de presedintele de azi, incomod si greu de controlat. Cum razboiul e aproape, pregatirile au început deja, astfel ca înregistram cea mai rapida intrare în competitia electorala din toate câte s-au pomenit din 89 încoace. “Da’ eu cu cine votez?”, se tot întreaba românii de la Caragiale încoace. Încerc sa-mi raspund singur la aceasta întrebare.
Mircea Geoana? Câh! E cameleonic, slab, inconsecvent, fals. Are cu 10% mai putine procente decât partidul, deci nu ma poate convinge ca este liderul de care avem nevoie. Si nici nu este, atâta v
