Din ceea ce scriu eu în acest colţ de pagină, s-ar putea trage concluzia că sînt un tip urîcios şi căruia totul îi pute. "Bine, dom’le, dar ţie nu-ţi place chiar nimic? Trebuie că ai o tu problemă!", mi s-ar putea spune.
În fine, cititorii mai vechi ai acestei rubrici ştiu că, din cînd în cînd, am mai scris şi despre emisiuni care mi-au plăcut. Am mai şi aplaudat, nu am aruncat numai cu roşii. Acum, e adevărat, aplauzele au fost destul de rare. Dar cum să fie altfel, cînd cele mai multe lucruri pe care le poţi vedea la televizor sînt de o calitate îndoielnică şi kitsch-ul e triumfător chiar şi cînd vorbim de producţii TV cu pretenţii, care se vor culte?
Totuşi, pentru a nu crea false impresii, nu e rău să mai scriu, la un an o dată, şi despre lucrurile pe care le apreciez. Măcar pentru a ilustra acel procent mic de producţii valoroase de la televizor. Apoi, trebuie " nu? " să fim constructivi, să punem şi ceva în loc, după ce desfiinţăm... Asta am să fac de data aceasta.
Unul dintre lucrurile pe care le apreciez eu cel mai mult este modestia. (Sună cam idiot spus aşa, recunosc, dar asta e!...) Iar modestia, la televizor, e o rara avis. Aici e spaţiul sclipiciului agresiv, al celor care-şi încordează cu mîndrie muşchii, aşteptînd ca publicul să leşine instantaneu de admiraţie, e spaţiul în care chiar şi nulităţile se comportă de parcă ar trebui să fie ovaţionate la fiecare gest sau prostioară pe care-o scot pe gură. Ecranul televizorului e o oglindă în care se admiră narcisist mai toţi care ajung sub lumina reflectoarelor: "Vaaai, cît sînt de deştept, de spiritual, de frumos, de charismatic şi de devreme acasă!".
În condiţiile acestea, nu poţi decît să te bucuri cînd vezi la televizor oameni cu adevărat valoroşi şi care nici nu fac paradă, după modelul "valoarea mea, valoarea mea!".
Un asemenea exemplu l-am văzut duminica trecută, l
