Conferinţa internaţională a Ordinului, de anul acesta, a relevat diferenţe semnificative între România şi o parte a statelor Uniunii Europene, în ceea ce priveşte raporturile dintre sistemul de sănătate şi public. În România, sistemul funcţionează şi este privit ca un întreg ce pur şi simplu trebuie să existe, neintegrat societăţii şi nevoilor comunităţii. (...) Conferinţa internaţională a Ordinului, de anul acesta, a relevat diferenţe semnificative între România şi o parte a statelor Uniunii Europene, în ceea ce priveşte raporturile dintre sistemul de sănătate şi public. În România, sistemul funcţionează şi este privit ca un întreg ce pur şi simplu trebuie să existe, neintegrat societăţii şi nevoilor comunităţii. Sistemul nostru de sănătate funcţionează detaşat parcă de ideea că sănătatea nu începe şi nu se termină la uşa spitalului. Clienţii sistemului de sănătate par să fie, în marea lor majoritate, oameni deja bolnavi, în timp ce resursele destinate menţinerii celor sănătoşi în această stare sunt anemice, necoordonate şi de multe ori alocate în direcţii exact opuse.

Autorităţile responsabile de sănătate în statele vestice ale continentului se orientează spre două direcţii mari, care au în vedere, pe de-o parte, legătura între starea de sănătate şi situaţia socială a persoanei şi, pe de altă parte, educarea membrilor comunităţii în legătură cu menţinerea sănătăţii şi chiar acordarea îngrijirilor de sănătate propriu-zise. Aceasta înseamnă însă investiţii mas Publicitate ive, de exemplu, în asistenţa comunitară, cum este cazul în Marea Britanie, unde monitorizarea stării de sănătate produce reacţii şi intervenţii reale şi nu doar date statistice uitate prin sertare. Din acest punct de vedere este reevaluat, cu seriozitate, şi rolul personalului medical şi în special al asistenţilor medicali. În acelaşi timp, sistemul de sănătate nu mai pare dispus s