Orice carte trebuie judecata in raport cu scopul ei: iata unul dintre putinele principii ale criticii cu care toata lumea e de acord. Si pe care, tocmai de aceea, nimeni nu-l mai aminteste. Desi nu ar strica sa o faca, macar din când in când. Dovada ultima carte a lui Alex Stefanescu*, care constituie, dintr-un anume punct de vedere, nu doar o antologie de comentarii la carti proaste, ci si un mic tratat despre esecul in literatura. De altfel, cele 250 de volume pe care le comenteaza Alex. Stefanescu – sau, cel putin, acelea pe care le comenteaza pertinent – tocmai asta au in comun: ratarea scopului.
In prefata cartii, colaboratorul Ziarului de Duminica (unde, in fond, a si aparut cea mai mare parte a recenziilor respective) propune chiar o tipologie a ratarii, intre ale carei retete sigure se numara inadecvarea registrului stilistic, enuntarea emfatica a unor adevaruri banale, practicarea obscuritatii, parada de stiinta, „artistizarea" fortata a textului, abuzul de superlative in cazul unor scriitori minori etc. Dintre acestea, am o rezerva doar in cazul „stiintei", care, desi se intâmpla sa deraieze uneori in „parada", nu trebuie condamnata in bloc. De pilda, Alex. Stefanescu se arata dezamagit de un studiu al Marianei Net, care comenteaza, intr-un „limbaj rebarbativ-savant", o poezie „diafana" de Eminescu: „Strofa a doua se dovedeste astfel a fi un macrohiperbat, care contine hiperbaturi si tmeze puse in abis. Strofa intâi si strofa a doua manifesta unitati textuale diferite. Enuntiatorul textului isi afirma «preferinta» pentru «ordinea inversata» din strofa a doua, care manifesta moduri verbale ale ipoteticului." Metoda – zice severul recenzent – poate fi denumita „culegerea florilor cu excavatorul".
Sa ne intelegem: nu cred ca autoarea studiului respectiv a câstigat vreun cititor de partea poeziei eminesciene. Dar nici nu cred ca si-a propus
