Ioana are 50 de ani, este cadru didactic şi locuieşte în judeţul Giurgiu.
"M-am uitat pe geam şi am văzut că plouă. Torenţial. Soţul meu mi-a spus că mai bine am amâna drumul către Bucureşti. Se gândea, probabil, numai la cât timp ar fi trebuit să stăm în staţie să aşteptăm IRTA sau vreo maşină de ocazie. Ploaia ne-ar fi udat până la piele. Îi era groază.
Eu însă nu am fost de acord, îmi doream atât de mult să mă duc la oraş, deşi după fiecare călătorie veneam cu o durere infernală de cap şi mai ales doborâtă de umilinţa la care eram supuşi şi de care nu te puteai vindeca prea uşor. Cu fiece drum către Capitală speram să mai rezolvăm o problemă. La noi în comună nu se găsea nimic, aşa că trebuia să facem astfel de călătorii.
În acea dimineaţă ne programasem să mergem să cumpărăm covoare. Îmi doream covoare pufoase, cu model în formă de flori, figuri geometrice, cu ciucuri coloraţi. Le visam şi noaptea, mai ales că văzusem nişte covoare superbe la părinţii unei copile pe care o aveam în clasă. Erau minunate. Am aflat că fuseseră luate pe sub mână, că îţi trebuiau pile şi, mai ales, bani. Erau destul de scumpe.
În acea dimineaţă din vara lui '89, ne-am pus nişte fâşuri galbene pe noi, cam ponosite, şi am plecat către staţie. Turna cu găleata. După vreo 25 de minute de aşteptat, a venit şi rata. Niciodată nu ştiam ora la care ar urma să sosească, deşi programul era afişat pe un stâlp de electricitate, dar nu prea se respecta. Venea de două ori pe zi, dimineaţa foarte devreme, şi seara, cam pe la 19:30.
Era îngrozitor să mergi cu maşina aia umplută până la refuz, cu oameni care cărau după ei paporniţe uriaşe cu legume, lădiţe cu căpşuni, cireşe, caise, găleţi cu brânză şi sticle cu lapte. Mirosul de mucegai din maşină se amesteca înfiorător cu cel de legume şi brânză, ba chiar şi cu cel de varză murată, că e
