La finele lui Noiembrie va avea loc cel de-al şaselea scrutin prezidenţial din epoca post-totalitară. Un scrutin aparte, cel puţin prin faptul că este prima dată când aceste alegeri au loc separat de cele legislative.
Istoricul prezidenţialelor a fost strâns legat de al legislativelor. În cinci rânduri ele s-au desfăşurat concomitent şi s-au „ajutat” unele pe altele, în funcţie de capacitatea candidatului. Când acesta a fost unul de calibrul lui Iliescu, a tras după el întreaga moştenire social democrată. Iar când a rezultat o ”ameninţare”, de tipul Vadim, a generat un front unit, ad-hoc, în rândurile divizate ale, (altădată) oponenţilor candidatului considerat preferabil.
În 1990, competiţia pentru funcţia prezidenţială a fost una elegantă şi lejeră pentru Ion Iliescu, a cărui cotă de popularitate îi umbrea pe noii veniţi, Câmpeanu şi Raţiu. În 1992, opoziţia încă dezbinată n-a reuşit să facă peste noapte, din Emil Constantinescu, un contracandidat credibil, şi Iliescu s-a impus din nou, chiar dacă FSN-ul clasic tocmai se scindase, trăgând după sine şi noul FDSN. Patru ani mai târziu, presiunile externe în special, i-au obligat pe numeroşii lideri ai Opoziţiei să se aşeze în aceeaşi barcă şi să vâslească la unison contra curentului care părea favorabil tot lui Iliescu. Între timp şi Constantinescu, emanatul Societăţii Civile, mai crescuse puţin şi semnalul dat de Occident, că ar fi timpul unei schimbări, a funcţionat. Iliescu a pierdut în turul 2, într-un mod care ridică şi astăzi semne de întrebare, lăsând locul celui care, nereuşind să fie cu adevărat un lider naţional, a încercat să-şi creeaze un statut de lider zonal. Abandonat chiar de către cei care-l aduseseră la Putere, Emil Constantinescu s-a retras din cursa din 2000, care a aliniat la start mai mulţi candidaţi serioşi decât oricând (au fost şi Isărescu, şi Stolojan, între alţii).
