Familiarizarea cu dezastrul, acomodarea la eşec, vaccinul care imunizează împotriva emoţiei – iată simptomele care arată cât de puţine şanse avem. Vine o vreme când nu te mai şochează răul, ci felul cum te obişnuieşti cu el. Vine o vreme când nu te mai deprimă dramele, ci felul cum obţin ele statut de fapt divers în lumea noastră. Vine o vreme când nu mai contează mizeria, ci indiferenţa leneşă cu care o priveşti. Familiarizarea cu dezastrul, acomodarea la eşec, vaccinul care imunizează împotriva emoţiei – iată simptomele care arată cât de puţine şanse avem. Nicio noutate: românii au intrat de mult pe culoarul nepăsării.
Deficitul de empatie e uriaş, solidaritatea apare – mai degrabă mimat decât autentic – în momente festive, de coregrafie PR, când se aude gongul vreunui bal de cristal. În saloanele şic, grija pentru năpăstuiţi e filmată cu grijă, din unghiul cel mai bun. Pe stradă, carnavalul ciudăţeniilor şi al ororilor continuă. Suspicionita şi duplicitoza, bolile noastre de tranziţie, îşi văd netulburate de ravagii. Încă nu ştii exact lângă cine stai, încă nu te-ai dumirit dacă aliatul de azi va fi sau nu duşmanul de mâine, încă n-ai aflat dacă prietenul cel mai bun a început să-ţi curteze soţia şi să-ţi vâneze postul.
Prezentată zilnic la televizor sau în ziare, grozăvia sfârşeşte în banal. Victima nu mai trezeşte nici a suta parte din compasiunea pe care ar fi stârnit-o într-un mediu normal. Ne-am obişnuit – cu muribunzii abandonaţi de salvări lângă garduri, cu concurenţa de doi pe loc din paturile de spital, cu furtul binecuvântat de partid, cu nepoţii violatori, universitarii şpăgari, preoţii detracaţi şi adolescenţii sinucigaşi. Capacitatea de ripostă a societăţii suferă de debilitate, căci ţesutul social e moale şi permeabil.
Maiorescu şi părerea lui despre celula valahă sunt invocaţi tot mai des. Războiul românilor