Vocea doamnei Elena suna plin, avea rezonanţă puternică venită probabil mai ales din fiorul sufletesc şi mai puţin din forţele ei, aşa cum se autocaracteriza o olteancă pensionară de 79 de ani.

Zicea doamna Elena din Craiova: "Ne-au murit flăcăii, ne-au murit bărbaţii în războaie să apere ţara asta, să nu-i uităm pe aceşti eroi, dar să nu uităm şi altceva, o bucăţică de eroism pe front le aparţine şi cailor. Au murit caii Armatei române, erau cai ai ţăranilor. Şi eu am dat în război cei trei cai din gospodăria mea. Nu s-a mai întors nici unul. Şi-au dat şi ei suflarea în războaiele pentru România".

Asta îmi aminteşte o tulburătoare poveste de viaţă. Un ţăran isteţ şi harnic, Florea Ciobanu, s-a dus cu inimă plină în primul război mondial, că era ţara la mare ananghie. S-a remarcat prin curaj în luptele celebre de la Mărăşeşti. Ţăranul de toată isprava făcător de istorie Florea Ciobanu a plecat de acasă călare pe singurul lui cal, un cal alb. S-a remarcat prin vitejie şi nu l-a iertat un glonţ nemţesc care i-a perforat gâtul, încât nea Florea, românul din Câmpia Dunării, a vorbit toată viaţa găjâit, răguşit din pricina muşcăturii de glonţ inamic.

A scăpat cu viaţă, dar tovarăşul lui de luptă şi de munca pământului, calul lui cel alb, a murit pe front. S-a întors pe jos nea Florea de pe front la gospodăria lui, Megieşii Dunării, şi, ca să nu uite de armăsarul său alb mort de obuz, a făcut tot drumul cu şaua lui în spate. A plecat bărbatul român Florea Ciobanu în şaua calului alb şi s-a întors purtând el în spate şaua bietului animal ucis în luptă. Şi ca să nu rămânem tot timpul în oftatul trist, iată şi o povestire amuzantă tot despre cai istorisită cu talent de un fermecător actor român Dumitru Rucăreanu.

Mitică Rucăreanu a fost coleg de serie la Facultatea de Teatru cu marele Amza Pellea, dar şi cu alţi coloşi ai t