"Sufletul mi s-a chircit ca plantele atinse de brume"
Draga d-na Sanziana,
E putin trecut de ora 6. M-am trezit special, ca sa pot scrie aceasta scrisoare... Incerc, sau mai bine zis imi doresc de ani de zile sa incerc si aceasta cale... Punctele de suspensie nu sunt intamplatoare. Mi-ar placea sa va pot spune tot ce am pe suflet. Dar, din pacate, stiu ca si pentru dvs. (ca si pentru alti oameni inzestrati cu acest har de a sti sa asculte si de a sti sa dea sfaturi potrivite) ziua dureaza tot 24 de ore. Banuiti, cred, ca si eu citesc ziarul de ani buni, ca apreciez foarte mult ceea ce faceti si ca am in "Formula AS", de fapt, un prieten de nadejde. Citindu-va raspunsurile la scrisori, de fiecare data ramaneam atat de placut impresionata de... potrivirea fiecarui cuvant pe care-l scriati. Nimic in plus, nimic in minus. Intotdeauna ma gandeam ca cei care va scrisesera, cerandu-va sfatul, nu ar fi putut primi o solutie mai buna, mai potrivita, la problemele lor. Am gasit la dvs. si la majoritatea colegilor dvs. acea normalitate dupa care sufletul meu tanjeste. In ziua de azi, majoritatea celor din jurul nostru vor sa ne convinga ca alta e normalitatea, altul e cursul vietii, altele-s valorile in care ar trebui sa credem... Din pacate, spre deosebire de dvs., eu nu am avut sansa de a creste in normalitate si iubire. Nefirescul cu care am fost, in mare parte, crescuta, m-a ranit, mi-a ciuntit sufletul, mintea... Iar acum, cand am la randul meu o familie, ma descurc foarte greu cu sentimentele mele, care intre timp s-au chircit ca plantele atinse de brume.
Ca sa ma cunoasteti mai bine: ma numesc Eugenia, am 36 de ani, sunt casatorita, am 3 copii, sunt casnica. Am avut o copilarie nefericita. Eram 5 copii, parintii, plus o bunica. Tata s-a straduit sa ne asigure strictul necesar de hrana, de imbracaminte si sa ne dea la scoli. Si a crezut mereu ca a fa
