Am traversat doua dealuri ca sa-l gasesc, pasind pe poteci strecurate printre pajisti mustind de apa, dupa ploile cazute in ajun. Pentru a-si scrie cea de-a patra carte, prozatorul Filip Florian s-a ascuns de zgomotul si furia capitalei, la marginea lumii, intr-un sat pierdut la poalele Pietrei Craiului. Un interviu in miros proaspat de fan cosit, cu unul din cei mai premiati scriitori ai noii generatii.
Ciocanu, ultimul Macondo din Europa
- Pentru a scrie prima carte, v-ati retras la Sinaia. Acum, v-ati izolat intr-un sat de munte, intr-o casa veche de o suta de ani. Are nevoie literatura de aceasta asceza?
- In principiu, ma retrag oriunde gasesc tihna pentru scris. Oricat m-as stradui, de ani de zile n-am mai reusit sa scriu o fraza in Bucuresti. Ca sa pot functiona, am nevoie de liniste, iar satul acesta, Ciocanu, pentru mine e un dar picat din ceruri. N-am vazut nicaieri loc mai frumos si mai linistit. E un loc magic. Un foarte bun prieten, Attila Bartis, dupa ce a fost aici, a spus ca asta e ultimul Macondo din Europa. Oricum, cert e ca e un loc absolut fantastic, unde eu ma simt in largul meu. Pentru ca iubesc enorm muntele, fanetele si padurea, si nu doar asa, la nivel decorativ, ci intr-un soi de intimitate totala cu ele, le simt vibratiile, le cunosc semnele, le stiu ciudateniile. Ore intregi, doar eu cu gandurile mele, pot sa umblu dupa flori de ceai, dupa ciuperci, dupa fragi sau afine.
- In anii '90 erati un gazetar de succes. "Cuvantul", Radio "Europa Libera", "Deutsche Welle" se bateau pentru reportajele dvs. Si totusi in plina glorie jurnalistica ati lasat totul balta pentru literatura.
- Cred ca sunt deja zece ani de cand m-am lasat de jurnalism si acum sunt, in sfarsit, vindecat. Am plecat, pentru ca nu asta imi doream sa fac. Eu am vrut dintotdeauna sa scriu proza, de altfel, in gazetarie am a
