Pentru ea, viaţa n-a fost şi nici nu este chiar un noian de bucurii, da’ un câmp cu flori de maci tot e! A zâmbit de la început mai rar decât poate că şi-ar fi dorit, dar când vorbeai cu ea, dacă erai atent, vedeai lumina în ochii ei ca o văpaie!

Am cunoscut-o acum mai bine de 25 de ani, pe atunci când era o puştoaică şi cânta aproape orice, şi cânta foarte bine, doar că o nuanţă de acord minor era în vocea ei. O atrăgeau cântecele triste, care în gura ei sunau extraordi­nar. Despre acea fatalitate asumată era vorba în legătură cu vocea ei, şi încă mai es­te! Nu demult, acum câteva luni în urmă, când vorbeam stând foarte aproape de ea, undeva într-o cabină de artişti, înainte de un spectacol, mi-a spus privind în jos... "mie viaţa mi-a dat de dus mai multe tristeţi decât bucurii, dar dacă Dum­nezeu vrea aşa, atunci aşa să fie... poate are şi pentru mine un plan, poate nu mă prind eu, dar ştie El ce face!"... apoi şi-a ridicat privirea şi m-a privit adânc în ochi, a zâmbit, zâmbetul ei atât de rar pe faţa tristă, atât de expresivă, şi totuşi atât de luminoasă, atât de luminoasă! Despre ea, despre muzica ei, odată, o ziaristă a scris că ar fi una depresivă! Am înţeles perfect ce a simţit când a citit, pentru că şi despre mine s-a scris şi încă se scrie uneori în acest mod, dar numai de oameni care n-au timp să stea la un concert până la sfârşit, care înţeleg mai puţin din cântec, sau care poate nici nu vin în sală, scriu aşa, să fie ceva scris!

C

a şi când muzica ar tre­bui să fie numai veselie, distracţie, ritm alert şi o veşnică invitaţie la dans. Să nu cre­deţi că Tatiana nu s-a şi bucurat de viaţă, nu s-a şi jucat, nu s-a şi distrat! Le-a făcut pe toate ca orice om, dar dintr-o dată a început să piardă câte ceva, ba o fiinţă dragă, ba un vis pe care ea l-a crezut prea îndrăzneţ, ba o altă fiinţă dragă... Într-o zi a aflat că e bolnavă,