Cel mai stupid guvern din istoria României s-a legat de catargul României. Nu ne putem scufunda decât împreună! Sunt îngrijorat. Am ajuns să cred că anul acesta va fi ultimul, dintr-un lung şir viitor, în care să mai pot plănui cap-coadă o biată vacanţă. Cred, de fapt sunt ferm convins, că acei câţiva ani buni dintre 2003 şi 2008 vor deveni în curând o amintire, apoi amintirea unei amintiri, iar calvarul luptei pentru supravieţuire, care mi-a întunecat un deceniu din viaţă, se va întoarce. Oare muncesc mai puţin şi mai prost? Fuşăresc cumva treaba, sunt mână-spartă, toc banii babachii?

Am ajuns, peste noapte, inconştientul care e în stare s-o vândă şi pe mă-sa pentru o plăcere sau o toană? Ajunge cu gluma! Ştiu, adică bănuiesc, că e criză. M-am înarmat cu multă răbdare şi fac mai des calcule: împart banii pe căprării şi aştept cu nelinişte sfârşitul lunii, când trag linie. Asta se poate, asta, nu.

S-a întâmplat năvalnic ceea ce n-aş fi crezut să se mai întâmple vreodată. Am ajuns din nou la mâna incompetenţilor, exact ca în ‘92, când guvernul Văcăroiu, căruia nimeni nu-i dădea nici zece săptămâni, a ruinat ţara în numele unor ideologii şi deprinderi păguboase. Producţia pe stoc şi emisia incontinentă de monedă în numele valorilor contabile ale socialismului au fost singurele reguli aplicate cu consecvenţă.

Domnul Văcăroiu e bine mersi. N-are nici o remuşcare. Pentru clasa muncitoare, satisfacţia de a nu ne vinde ţara a fost încununată de capra vecinului, moartă şi îngropată. Dau numai un singur exemplu: Uzinele „Semănătoarea“, astăzi spaţiu de închiriat. Unde sunt sindicaliştii, greviştii foamei, oratorii, retorii şi limbuţii care au apărat-o de privatizare? Cu fiecare cuvânt mare rostit, au mai bătut un cui în sicriul nefericitei. În faţa unui asemenea val de prostie, prost erai dacă nu profitai.

Aşa s-au făcut